"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.
Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."
FERICIREA POATE CA NU SE AFLA DECAT IN CLIPA CARE ZBOARA!
Am nevoie de oameni. Ma simt bine printre ei si ma bucur ca am descoperit ca viata poate fi frumoasa si in societatea noastra, asa cum e ea si ma bucur de asemenea ca am descoperit ca fericirea este in sufletul meu si ca putini mi-ar mai putea-o lua. Merita sa traiesti pentru fiecare lucru marunt care te face fericit.
Imi amintesc ca nu de putine ori senzatia de multumire (uneori asemanata cu fericirea) ma punea in garda deoarece consideram ca fericirea este o capcana trecatoare care ne costumeaza supararile permanente si ne face mai vulnerabili ca niciodata in fata oarbei legalitati a norocului. Dar au fost si clipe cand am uitat asta. Si m-am lasat coplesit de fericire. Si chiar daca totul s-a sfarsit pana la urma, nu pot spune ca regret - cum as putea sa regret ca am fost, odata, fericit?! Fericirea ne face mai vulnerabili? Pai si asta nu sporeste farmecul vietii? Viitorul este necunoscut. Nu exista destin, dar totusi cineva ne urmareste viata si, uneori, ne trimite semne. Destinul insa ni-l creem noi, asa cum stim. Totul se afla in clipa prezenta, in deciziile, gandurile, actiunile sau nonactiunile noastre din prezent. Si viitorul si destinul, totul. De fapt, viitorul reprezinta efectul, iar cauza se regaseste in felul cum traim prezentul, la fel cum prezentul este efectul modului in care ne-am trait trecutul. Iar faptul ca nu stim sigur ce ne asteapta, sporeste farmecul vietii. Daca am sti viitorul, acela nu ar mai fi viitorul nostru.
Are rost sa te gandesti la fericire? Poate ca nu. Fericrea este ca si sanatatea: daca nu iti da de gandit, inseamna ca o ai. Fericirea este o dihanie... cel care nu o are nu poate sti ce e, iar cel care o are nu se mai intreaba ce e. Fericirea este subiectiva, depinde de perceptia fiecaruia. Insa fericirea trebuie sa iti aduca acea stare in care simti ca ai totul, din punct de vedere material si spiritual, iar la ce nu ai ai renuntat de bunavoie si cu inima usoara. Un zambet din partea cuiva poate fi fericire; un zambet provocat de tine pe fata cuiva poate insemna fericre. Fericirea depinde de om. Fiecare o vede in felul lui. Nu putem avea decat fericirea pe care o putem intelege.
Sunt oameni care se tem de fericire. Pentru a fi fericiti ar insemna sa-si schimbe multe din obiceiurile pe care le au, iar asta ar insemna pentru ei ca-si pierd simtul identitatii. Adesea, oamenii sunt rezervati fata de lucrurile bune care le animeaza viata. Se gandesc ca e mai bine sa nu bea din cupa fericirii, pentru ca atunci cand aceasta se va goli, vor suferi cumplit. Asa e! Dar totul este o cauza a unei greseli capitale a omului - aceea ca nu poate trai clipa, fara a o infiera cu asteptarile sale pentru ziua de maine. Iar fiecare asteptare pe care si-o face omul, inseamna, implicit, dezamagire, adica suferinta. Si totusi, suferinta care urmeaza nu poate umbri fericirea care a existat. Din cauza unei posibile dezamagiri, sa nu poti fi fericit de clipa prezenta?! Ce ciudati mai suntem si noi, oamenii! De multe ori, din cauza fricii de a ne micsora, nu reusim sa crestem. Si pentru ca ne e frica de plans, nu avem curaj sa radem. Si e trist.
Complicata viaţă este alcătuită din lucruri simple.
Multă vreme am crezut că în viaţa omului, ceea ce s-a petrecut în trecut are cu adevărat valoare prin felul cum îţi aminteşti acea întâmplare, în condiţiile în care nu a mai supravieţuit nimic timpului prin intermediul căruia să îţi mai aminteşti exact cum a fost. Mă gândeam că, de exemplu, o scrisoare primită în trecut are importanţă pentru mine, o dată cu trecerea timpului, aşa cum îmi amintesc eu textul fără a mai fi recitit vreodată acea scrisoare de atunci de când am primit-o şi nu cum era el în realitate. Aşa credeam eu! Dar acest crez al meu s-a luptat tot timpul cu o "obiecţie" care venea din adâncul meu fără să o pot formula vreodată în cuvinte şi care m-a determinat să păstrez totuşi scrisori, să salvez mesaje, să pun poze în rame sau albume.
În urmă nu cu mult timp, însă, am mai descoperit ceva, anume că timpul poate îmbrăca în amintirea noastră lucrurile din trecut în haine care nu le mai reprezintă deloc. Cum m-ai îmbrăca pe mine în rochiţă roz, de exemplu.
Şi de ce spun asta? Păi nu demult o imagine surprinsă în treacăt cu coadă ochiului prin peisajul de afară mi-a amintit de o întâmplare din trecut şi, implicit, de o persoană. Şi am zâmbit atunci, în acea zi, pentru că mi-am amintit cât de naivă şi de copilăroasă era acea persoană. Ştiind că am salvat de la pieire câteva schimburi de cuvinte, în scris, din acele vremuri, le-am căutat şi le-am găsit. Multă vreme, când mă gândeam la acea persoană, mă întrebasem cum de unii oameni pot fi atât de naivi.
Am uitat să menţionez că în acea zi, din motive subiective, corăbiile mele nu pluteau pe o mare liniştită. Eram încordat, stresat şi destul de morocănos. De la primele rânduri citite însă, am rămas cu gura căscată. Câtă frumuseţe, câtă puritate, câtă sinceritate puteau să conţină acele cuvinte! Câtă linişte şi pace mi-a adus în suflet liniştea acelor cuvinte, împăcarea, sinceritatea, lipsa oricăror intenţii ascunse sau orgolii, precum şi entuziasmul ce răzbătea din acele rânduri. Un suflet pus pe tavă, doar să-l servesc.
O veselie simplă şi multă energie şi spontaneitate. Cuvintele acelei persoane exprimau simplu, lucruri simple, dar care dau savoare vieţii. Aveam în suflet, citind acele randuri şi amintindu-mi râsul şi energia acelei persoane, acea linişte şi pace, acea senzaţie clară de frumos pe lume, pe care o simţi atunci când priveşti un copil care râde pe malul unui lac privind răţuştele cum înoată sau cand te joci cu un pisoias plin de viata...
Şi astfel de cuvinte şi gânduri eu mi le aminteam pline de naivitate şi o astfel de persoană mi-o aminteam naivă, aproape într-un sens negativ. Şi aşa ar fi rămas în mintea mea, dacă nu aş fi fost acele cuvinte scrise păstrate nu aşa cum mi le aminteam eu ci cum au fost ele cu adevărat puse pe hârtie. Pentru că nimic din simplitatea şi frumuseţea vieţii ce răzbăteau din acele cuvinte n-a supravieţuit timpului în amintirea mea. Aş fi rămas cu o părere despre un om, care nu avea legătură cu ceea ce ar fi trebuit să ţin minte cu adevărat.
Iar acestor cuvinte, observam cum şi eu le răspundeam tot simplu la acea vreme. Rar de tot mai aruncam şi câte ceva "filosofic".
Se spune că filosofia reprezinta cel mai înalt punct de vedere. Aşa o fi! Dar dacă mă duc la târg să-mi cumpăr un cal, cu siguranţă n-am să-l privesc din cel mai înalt turn aflat în apropiere.
Vieţile noastre sunt picături de apă care merg în acelaşi râu, spre orice fel de rai se află la capătul cascadei.
Un alt an s-a încheiat, dar viaţa îşi continuă drumul ei limpede, spre înainte, iar pe cei morţi îi lasă în urmă, la un metru în pământ. Ea poate continua nestingherită şi fără mine.
Un râu nu se opreşte din curgerea sa pentru că un strop de apă s-a tulburat. Apa curge înainte şi fie limpezeşte acel strop, fie îl face să dispară. Dar ce te faci dacă eşti un strop de rouă, limpede, ce cazi de pe frunza unei sălcii în vârtejul unui râu tulbure?
Dar lumea!? - cum este ea acum? E un râu limpede, sau unul tulbure?
Eu cred că lumea de azi este un râu tulbure, dar în care se reped mereu pârâiaşe limpezi ca lacrima. Iar cum râul e tulbure doar l-a suprafaţă (pentru că viaţa, în esenţa ei, este limpede, este pură), eu cred că mergem în direcţia cea bună.
Până când...
.jpg)
