Cu primavara in suflet...

Primavara 

Sambata, 21 martie 2015

Vineri seara facusem macaroane cu branza. Dupa aceasta operatiune, bucataria arata de parca as fi gatit cel putin patru feluri de mancare pentru minim un botez, daca nu chiar o nunta.

Cand m-am trezit sambata si m-am uitat la cum arata bucataria, am decis ca mi-ar face bine o plimbare. Si cum tot era si fratele meu cu familia si cu mama prin parcul din fata geamului meu, adica IOR, am zis sa beneficiez de plimbarea benefica. Si cum era soare, mi-am zis ca dupa accidentul din 9 octombrie, acum, ca mana dadea semne evidente de ameliorare, sa incerc sa vad daca sunt in stare de ceva cu bicicleta.

Am gasit-o pe balcon. Asta a fost partea simpla. Apoi am constatat ca roata din fata e dezumflata. M-am dus dupa pompa. In cutia cu cele necesare pentru bicicleta erau toate draciile posibile si imposibile, numai pompa nu. M-am apucat s-o caut febril. Cautarea m-a scos din sarite. Rau de tot. Ma gandeam ca mai bine ma apucam sa spal vasele in bucatarie. Dar ii zisesem fratelui meu ca o sa ies si eu si o sa ne vedem in parc. Iar nepotica tragea sa adoarma. Si daca adormea, ei plecau. Am cautat si mai abitir pompa. Sufletul! M-am lasat pagubas. Am rezemat... am trantit bicicleta cu naduf de perete, mi-am scos manusile, am dat cu ele in peretele din fata si m-am dus sa pun la locul ei casca pe care o scosesem pentru aventura. Locul castii era peste o cutie in care se afla toate camerele de bicicleta intepate si care-si asteapta randul sa fie vulcanizate. Si m-am gandit: "Ei, sa nu-mi spui...?!" Am deschis cutia cu camerele intepate si pompa era deasupra.

Am umflat roata. Mi-am pus manusile pe maini, buff-ul pe cap si am plecat uitand complet de casca. Dupa ce am bagat cu greu bicicleta in lift, mi-am amintit de ea. "Sa fie sanatoasa. N-am de gand sa cad azi!"

Afara era cald si soare. Adia putin vantul. In fata blocului, m-am urcat pe bicicleta. Pentru prima data dupa 9 octombrie 2014. Si lucrurile au mers ca unse. Am ajuns in parc. Mi-am dat seama ca o sa fie o placere sa pedalez pe acolo! Nu exista metru patrat de alee sa nu fie ocupat de vreo persoana. M-am intalnit cu familia. Am descalecat si am stat la taclale. Multa vreme. Era soare, placut si in castanii de deasupra se tot auzea ceva trosnind. Nu stiu daca era vreo pasare, sau vreo veverita care rontaia ceva.

M-am hotarat sa testez de ce e in stare mana mea. Acolo, la intrare, era un mic deal.

Am incalecat bicicleta si am pornit, parasind aleea. Direct pe iarba, prin santuri si hartoape. La deal. Apoi, abrupt, la vale. Mai tare sau cu frana activa. Am si franat pe coborari, usurel. Mana rezista mai bine decat coafura. Eram multumit. Am urcat din nou acel delulet. Un grup de biciclisti erau asezati pe iarba, cu bicicletele trantite langa ei si beau bere.

Blocurile pe care le vedeam peste varfurile copacilor desfrunziti, pareau ca motaie. Niciun efort de imaginatie nu mi-a permis sa vad in ele vreo licarire divina. Dupa o vreme, am realizat ca ma oprisem. Am hotarat sa raman unde eram pana ma plictiseam si m-am considerat fericit ca puteam face asta. Ma gandema ca intr-un astfel de loc, daca as vrea, n-as putea ramane vreo cinci-sase zile, fara sa trezesc suspiciunea cuiva. Asta era diferenta intre natura artificiala si cea naturala. Pe munte, as fi putut ramane unde doream, cat vroiam. Asta-i meritul Naturii. E adevarat ca, daca e agresata, Natura reactioneaza crud si fara regrete, dar, pe de alta parte, este lipsita de orice perfidie, din moment ce atitudinea ei e aceeasi fata de oricine ar sacai-o. Probabil ca exista un mare numar de oameni care ar putea alege impartial intre Putin si Obama, dar numai Natura poate, cu o rece indiferenta, sa reduca la zero puterea oricarui om din toate timpurile. Forta ei este mult asupra atingerii corupatoare a acestei lumi si ea priveste de sus, cu absoluta impartialitate, din locul de judecata pe care si l-a stabilit departe, in infinit. Societatea bodogane mereu despre cinste si dreptate. Daca intr-adevar ar da importanta acestor lucruri, atunci ar face bine sa ucida zilnic cateva duzini de tirani si criminali si sa utilizeze hoiturile lor pentru a fertiliza numeroasele gradini de flori.

Mi-am dat seama ca gandurile-mi luasera o intorsatura grava. Si ca ma si plictisisem in acel loc. Asa ca am plecat. Am revenit la ai mei. Mama, infofolita bine, sedea pe o banca, la soare si se plangea de cat de frig e. Si tot bodoganea ca e prea dezbracata fetita. Dar nepotica n-o auzea. Isi vedea de jocurile ei. Nu-i era frig. Si nici somn. Treceau minutele, orele si somnul prezis refuza sa-si faca simtita prezenta.

Un pusti s-a asezat langa mama mea, pe banca, nu inainte de a o intreba daca poate sa se aseze. Celelate banci erau libere. Eu sprijineam bicicleta, doi metri mai incolo. S-a aplecat pustiul sub banca si a scos din maneca, unde-l tinea ascuns, un telefon. Apoi, odata ce l-a adus la lumina, sub banca, s-a ridicat si i-a aratat telefonul mamei mele si a intrebat-o daca e al ei telefonul, ca l-a gasit sub banca. "Aoleu!", reactioneaza mama mea si intinde mana spre telefon, asezandu-si ochelarii pe nas si zicand "stai sa ma uit". Pustiul spune: "e al meu". Mama continua: "stai, sa vad, poate e al baiatului, da-mi sa ma uit" si pune mana pe telefon. Pustiul trage de el, oleaca panicat: "Nu, e al meu, l-am scos din buzunar." Mama nu l-a intrebat: "si atunci de ce mi-ai zis ca era pe jos?". Cand si-a eliberat telefonul, pustiu a plecat. S-a intalnit cu un ciopor de alti pusti care erau la cativa metri mai incolo. "Ce-a zis, ma?", a intrebat unul. N-am auzit ce-a raspuns, dar au plecat toti in tacere. N-am inteles ce-a vrut sa faca!

Sedeam sprijinint de bicicleta si ma uitam la copiii care se jucau intr-un loc special amenajat. Langa mine, tatal unui baietel a aruncat in iarba un muc de tigara si apoi si-a luat copilul pe umeri. Din mucul aruncat in iarba, suvita de fum cladea forma unui dragon cu coada lunga ce se indrepta rapid spre stramosii sai, in eternitate.

Agale, am pornit spre casa. Eram multumit. Cotul nu m-a jenat deloc. Continua sa fie soare. Un motan bagabont motaia in gradina din fata blocului. Pe langa gardul viu din stanga, alerga o pisica tarcata cu un soarece in gura. Doar ce il prinsese. Din gura pisicii iesea doar coada soricelului si picioarele din spate, care tremurau spasmodic. O familie de vrabii ciripeau agitate intre crengutele gardului viu. Am urcat cu liftul si am intrat in casa. Bucataria arata la fel. Trebuia sa ma apuc sa spal vasele. Trebuia.

Niciodata nu mi-a placut acest cuvant: "trebuie".

Dar, ce sa-i faci? Lucrurile nu sunt niciodata cum am vrea noi sa fie. Asa ca "trebuie" sa le luam ca atare.

"Nebunul" din Hypermarket

De-a lungul timpului multe traznai am facut si multe mi s-au intamplat, dar urmatoarea patanie ocupa categoric loc fruntas in topul lucrurilor traznite. Se intampla in 2013, in seara zilei de 25 octombrie. Povestea am scris-o chiar in acea seara pe contul meu de facebook, urmand a o povesti si aici, acum, la doi ani dupa intamplare.

Dupa ce mi-am incheiat acea zi de lucru, am inchis magazinul, mi-am astupat urechile cu castile de la mp3player, am pornit muzica si am purces spre casa. Am facut un mic ocol pe la Carrefour-ul de la Unirii, sa ma alimentez. Ceva lapte, banane, mere, o varza, seminte si trei nefiltrate erau deja in cosul meu cand m-am hotarat sa urc si la etaj, hotarat sa-mi iau niste zacusca. Am ajuns la rafturile unde se gaseste si zacusca, moment in care in castile mele a pornit aceasta melodie 

Mi-am ales borcanul cu zacusca si, pentru ca am terminat cumparaturile, am dat playerul la maxim si am pornit hotarat spre casierie. Cele de la etaj ma scot in parcarea de la Magazinul Uniriea si cum n-aveam chef sa cobor pe scarile din parcare, deseori confundate de Bucuresteni cu un wc public, am pornit hotarat spre casieriile de jos, de la parter, de unde ieseam direct afara. Aveam si un rucsacel in spate. Si cum treaba in hypermarket mi-era gata, am luat-o la pas voiniceste. Pe ritmul melodiei care ma indemna la un mers hotarat, am trecut val-vartej pe langa casieriile de la etaj, unde erau doar cativa clienti.

Si acum vine faza pe care nu stiu daca voi reusi s-o explic asa cum a fost.

Cand am trecut pe culoarul dintre casierii si restul raioanelor, in dreptul celor cu cosmetice pentru femei, in mersul meu vitejesc, am simtit cum breteaua stanga de la rucsac aluneca usurel pe umar. Si am facut gestul acela de ridicare a bretelei pe umar, care presupune ridicarea mainii. Asa ca am ridicat mana stanga si am zvacnit cu ea in aer, pentru a-mi ridica breteaua. Continuam sa merg ca un vifor iar privirea imi era aspra si figura concentrata, urmand ritmurile melodiei. Zburam, nu alta, iar inchipuirea mea provoca imagini din alte locuri, mai potrivite cu melodia.

Si-n vreme ce inaintam eu cu viteza, cand am ridicat mana, dupa cum spuneam, zvarlind-o prin aer ca sa-mi ridic breteaua de la rucsacel, numa' ce vad ca din partea mea stanga, dintr-o data se repede unul la mine, cu o privire crancena, nebarbierit si imbracat in negru, care zvarleste cu pumnul spre mine. Chestia s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Trupul individului a zvacnit odata brusc, spre mine, cu o viteza greu de imaginat, s-a aplecat foarte rapid cu capul spre mine iar pumnul sau deja luase directia mea, cand am reactionat intinzand pentru aparare mana stanga, aflata inca in aer dupa miscarea neterminata de reglare a bretelei pe umar si m-am dat imediat cativa pasi in spate, intr-un gest defensiv, cu capul plecat si intorcandu-l intr-o parte sa nu fiu lovit in fata. Cand m-am dat in spate, m-am impiedicat de cosul de cumparaturi al unui client si m-am rasturnat peste el, cazand pe spate. Nefiltrata mea se rostogolea pe podea - uimitor, dar nu s-a spart nicio sticla. S-au auzit cateva tipete de spaima. Casierii s-au ridicat sa vada ce s-a intamplat.

Eu priveam nauc, in jur. Atacatorul pur si simplu disparuse. Pret de cateva secunde, stupoare. Nimeni nu intelegea ce s-a intamplat. Flacaul de a-l carui cos m-am impiedicat, mi-a intins mana sa ma ajute sa ma ridic si, in vreme ce ma ridica, m-a intrebat zambind:

- Te-ai speriat de oglinda?

Moment de mare buimaceala, dar mi-am revenit repede si, privind spre locul de unde venise atacatorul, vedeam doar o oglinda. Atunci l-am auzit pe cel care m-a ridicat.

- S-a miscat exact cand ai trecut pe langa ea...

Si atunci am inteles exact ce s-a intamplat. In spatele acelei oglinzi, nu foarte stabile, cineva aranja chestii pe un raft. Cand eu am trecut pe langa oglinda, acea persoana a atins-o si oglinda s-a aplecat cu partea de sus, spre mine pana la un punct in care s-a blocat (acum era blocata in acea pozitie, aplecata). Si atacatorul meu eram de fapt eu, reflectat in oglinda...

O angajata de la Carrefour imi adunase berile si mi le aducea... si cand mi le-a dat, m-a umflat un ras! Si atunci toata lumea a inceput fie sa rada, fie sa zambeasca. Pentru ei, a ramas ca m-am speriat ca o sa cada oglinda pe mine si m-am ferit.

Doar eu si voi acum, stim ca de fapt nici nu vazusem oglinda, eu m-am speriat de mine insumi - mai exact de reflexia mea in acea oglinda aflata pret de o clipa in miscare.

Ce intamplare! Sa se indrepte spre mine oglinda fix cand persoana mea se reflecta in intregime in ea si chiar in momentul in care zvarleam cu mana in aer pentru a-mi regla rucsacul pe umar, astfel dandu-mi senzatia ca cineva vrea sa ma loveasca.

M-am speriat de reflexia mea, crezand ca e un nebun care vrea sa ma loveasca asa, din senin.

Radeam inca, chiar si atunci cand sedeam pe scaun, in metrou. 

"Masina"

Rasfoind pozele postate de Irina cu actiunea de la Holbav a celor de la Free Miorita, in legatura cu proiectul lor Lumina pentru Romania, am ajuns si la imaginea asta. 

Si imediat mi-a sarit in ochi soba din aceasta camera.

Tiiii!!! Cati ani mi-am incalzit noptile geroase de iarna, la tara, in soba ca asta!

Fiind din "tabla", doar plinta era din fonta, nu merita denumirea de soba, la noi la tara, asa ca de fapt i se zicea "masina". "Masina de facut focul".

- "Muiere", mai zicea uneori bunicul meu de sub plapuma peste care torcea ghemuit si motanul, noaptea, inainte ca bunica sa stinga lumina, "mai baga si tu un lemn in masina sa tina foc peste noapte ca eu nu poci, ca ete, deranjez mâţu asta! Si sa nu tremuram la noapte ca se lasa ger, zic."

Soba in casa bunicilor mei a aparut abia in ultimii lor ani de viata/ani locuiti in acea casa.

Si totusi, ce bine era cand lemnul de stejar trosnea in foc si duduia "masina", chiar daca nu era "soba"!

Cand se lua curentul (si se lua des, la fiecare furtuna, la fiecare viscol, la fiecare vant puternic si dura zile pana se repara defectiunea), aprindeam mereu lampa. Nu mi se parea nimic ciudat sa stam la lumina lampii. Atunci, basmele, aceleasi singurele stiute si repetate mereu de bunicii mei, aveau alt farmec. Pareau mai autentice. Si desi bunica mea stia basme mai multe si le spunea cu vorbe mai alese, mie tot basmele spuse de bunicul meu imi placeau mai mult, ca erau povestite mai real, de parca ar fi fost o poveste traita de el insusi. Si cand mai trosnea cate-un lem in "masina", el facea mereu cate-o pauza, incluzand acest "element" in povestire.

Uneori, cand vedeam ca se lasa viscol aprig afara, ma uitam chioras spre bec... copil mic si prost, abia asteptam sa se ia curentul pentru a petrece noaptea de iarna asa cum imi placea cel mai mult. Pura intamplare sau nu, in toate noptile cand se lua curentul, bunica uita sa dea mâţele afara (sau poate considera si ea atunci ca vremea era prea cainoasa afara si d'aia le lasa inauntru, la caldura). Si asa fain se impletea torsul lor cu duduitul focului.

La cativa ani dupa ce nimeni nu mai locuia in casa de la tara si la ani buni de cand nu mai petrecusem zile intregi acolo, dupa ce in sfarsit fusese renovata (cat a trait bunicul meu si inainte de accidentul bunicii mele nu s-au gasit nici timp, nici bani, pentru aceasta operatiune), in toamna lui 2009, in cautarea copilariei pierdute fiind, probabil, am mers acolo si am petrecut o mana de zile, singur. A plouat fara oprire si bineinteles ca s-a luat curentul. Nu mai aveam gaz pentru lampa, probabil ca nici lampa nu mai era, nu mai stiu, dar aveam lumanari. Si un caiet studentesc la mine. Si la lumina lumanarii, ascultand rapaitul ploii pe tabla casei si bagand din cand in cand cate-un lemn in soba actuala si ascultand focul cum trosnea si gustand din cand in cand din paharul cu vin rosu si rece scos din butoi, am scris in acel caiet singurul jurnal cu care, dupa ce l-am publicat la un an distanta, am castigat un premiu: o vesta de puf Nahhany.

Deci, dati-mi o "masina de facut focul" sau o soba, lemne sa le sparg si sa aţâţ flacarile cu ele, un pix, un caiet, ceva d'ale gurii si vin la discretie si va asigur ca n-o sa-mi pese ca n-am curent, ca n-am semnal la telefon, ca nu pot sa intru pe internet si sa povestesc ce fain e sa nu am curent dar sa ascult focul in soba cum trosneste... 

Irina, sau mai bine zis Illonna in amintirea vremurilor trecute, iti multumesc!

Pledoarie pentru prezent

Atât de multe momente în viața mea când am auzit oameni exclamând melancolici "ce vremuri!", în urma depanării de amintiri plăcute. Atât de multe momente în care eu însumi am exclamat așa și încă mult mai multe momente în care, în compania lui Nenea Iancu fiind, melancolia punea stăpânire pe mine la amintirea a "ce frumos era pe atunci, iar acum nu mai este!". 

Dar de fiecare data, și eu și oricine a exclamat așa, pierdeam un lucru din vedere. Că acel "odată" când "totul era minunat", a fost la un moment dat prezent. A fost la un moment dat "Azi". Și că cel mai probabil în acel prezent de atunci, noi ne gândeam melancolici la alte vremuri și mai "de demult, când totul era minunat, iar pe atunci nu mai era cum fusese". Tot la fel, prezentul de acum, pe care poate uneori îl ingnorăm în favoarea melancoliei pentru "vremurile de odinioară", peste ani, zeci de ani, va deveni un prilej de dulce aducere aminte. 

Și-atunci, mă întreb: de ce să mă bucur despre cât sunt de frumoase toate pe acum, abia peste ani? De ce să nu mă bucur chiar acum, de ceea ce e acum? N-am niciun motiv să n-o fac. 

Astfel, dragii mei, vă spun că mă bucur nespus de vremurile pe care tocmai le trăiesc, că iau ce e cel mai bun din tot ce mă înconjoară (la fel cum în melancolia despre vremurile "de atunci" ne amintim doar ce era frumos) și că cel mai plăcut lucru pentru mine nu este nici "ceea ce a fost și nu mai este" și nici "ceea ce este posibil să fie vreodată": ci ceea ce este, acum. 

Și mă străduiesc să fac ce-mi place, pentru că și acum și în viitor să pot spune cu aceeași bucurie: "Ce vremuri (minunate)! Ce lucruri frumoase fac și ce întâmplări plăcute îmi apar în cale!" 

De ce beau Pepsi

Bunicii mei din partea mamei mi-au fost aproape parinti pana dincolo de varsta de 17 ani. Nascut in era comunista, cand proaspata mamica trebuia sa reajunga cat mai curand in campul muncii si nu i se lasa timp si pentru copii, m-au crescut bunicii, la tara. Si ma bucur ca nu am copilarit printre betoane, chiar daca violenta domestica din satul patriarhal romanesc e imposibil sa nu-mi fi marcat in vreun fel existenta. Si avand in vedere ca in copilaria mea pe ei i-am vazut mai des decat pe parinti, cand am inceput scoala imi era mereu un dor cumplit de bunici. Pana la 19 ani, in afara de 2 concedii cu familia la mare, n-am petrecut o singura zi de vacanta in alta parte decat la tara si nici nu concepeam, pe atunci, ca ar putea fi altfel.

Am crescut si am trait liber, aveam potecile mele, stiute doar de mine, acolo... cunoasteam totul.

Iapa puteam doar eu s-o pun la ham, altfel era nevoie de minim trei oameni, cainii ma ascultau si ma urmau pe oriunde, scancind printre gard daca ma vedeau plecand si nu-i luam si pe ei si veneau langa mine, oriunde ar fi fost, doar daca ii fluieram. Stiam unde doarme mâţa cand era data afara din casa in noptile geroase, stiam locurile pe unde ies cainii afara din curte atunci cand poarta era inchisa, stiam sa fac diferenta cand latra cainii ca a intrat cineva sau vreun animal strain in curte, ori cand latra doar asa, de plictiseala sau ca trece cineva sau vreun animal pe drum, stiam cine striga la poarta recunoscandu-l dupa voce, stiam care drumuri nu erau pline de noroi dupa ploaie, stiam dupa culoarea cerului, dupa forma norilor sau dupa alte semne daca se va strica vremea sau nu, stiam drumurile din padure si locurile potrivite de unde sa luam lemne pentru foc, stiam sa sparg lemne, sa le tai cu joagarul, stiam cand e potrivit si cand nu sa mergi sa sapi via, sa uzi legumele din gradina, imi dadeam seama cand un animal e bolnav, stiam sa cosesc, sa prasesc, sa strunesc iapa cand era inhamata si se speria de ceva si imi placea totul - culoarea cerului in toate anotimpurile, dunga de aur de la orizont care stingea stelele prevestind inceputul unei noi zile, mâţa torcand in pat, pe perna, dupa ce venea murdara si plina de purici de afara, motanul dormind pe lemne sub soba iarna si torcand de-l auzeai de afara, iedutii zburdalnici din zilele insorite de primavara si felul cum iti sareau in spate daca te asezai jos, langa ei, ori cum iti rodeau sireturile, focul din soba si rotocoalele luminoase pe care acesta le producea si care se jucau pe tavan, imi placeau peretii varuiti batraneste si scorojiti de atatea straturi date cu bidineaua, insa albi si imi placea sa descopar forme in decojirile straturilor vechi si multe de var, imi placeau dealurile cand inverzeau primavara, copacii infloriti, dar si cum se vedeau fulgii iarna in lumina becului de afara, asezandu-se in liniste pe pamant, ma fascinau furtunile de vara cu ropotul lor de ploaie, lumina orbitoare a fulgerelor si traznetele impresionante, imi placea mirosul de lemn, sa fac focul, imi placea laptele fiert in tuci dupa ce fusese facuta mamaliga, fara ca tuciul sa fi fost spalat de resturile calde si aburinde de mamaliga, imi placea sa scot vin din butoi pentru bunicul, sa culeg via, porumbul, sa smotocesc mâţele si sa le purec, sa curat porumb si sa mananc paine cu nuci si cu magiun facut in casa, imi placeau rosiile cu ceapa din gradina si cu branza proaspata, mirosul de paine proaspat scoasa din cuptor, lumina din casa, petretii acoperiti cu pături sau diverse lucruri cusute sau facute de mana bunicii mele, imi placeau povestile bunicilor si faptul ca toata ziua stateam numai afara... acolo ma simteam "acasa", la nivelul la care puteam percepe pe atunci, acel acasa.

Eram un taran veritabil si mi-era drag. Citeam mereu carti despre taranul roman, taranul rus si imi placea mereu ca stiam despre ce scrie acolo.

Si ce-mi mai placea sa umblu descult prin praf, sa alerg pe campuri sau sa dorm la umbra copacilor, cand era caldura mai mare!

Si cainii mei! Au fost cativa si, Doamne!, cat i-am mai iubit si cat m-au mai iubit. Cu totii. Dar din toti, nici unul n-a murit la noi de batranete. Se duceau, pe rand, odata cu trecerea timpului. Ba unul impuscat de un vanator bezmetic, ba altul prins in lat si omorat de alti sateni si tot asa. Si toate astea ma faceau sa plang cumplit, ma marcau, nu intelegeam cum pot fi oamenii atat de rai si ajungeam sa-i urasc... dar niciodata, NICIODATA, n-am urat natura sau animalele. De orice fel. Le-am fost prieten, atat cat am putut.

Si abia asteptam toamna, sa vina ploile lungi, sa merg cu pelerina in cap in caruta... sa incep sa fac focul in soba si sa ascult cum torc mâţele, dezmortite, la caldura. Si mirosul de lemn umed, din casa. 

Ce dor imi e!

Si bunicul meu stia doar cateva basme, dar mereu ni le repeta. Cand am crescut, a renuntat la basme si a inceput sa ne povesteasca din trecerea lui prin viata... si Doamne, cat il iubeam! Nimeni nu va sti cat regret acea zi de toamna cand a decis el ca e mai bine sa plece spre o lume fara zbucium, fara dureri, fara nici o patima. Ma intreb daca ne-a iertat, inainte sa plece, pentru neplacerile pe care i le-am provocat, la randul nostru. Caci stiu ca spre sfarsitul vietii, n-a iubit pe nimeni mai mult decat cei doi nepoti pe care i-a crescut cu sudoarea lui, reamintindu-si ce inseamna sa fii totul, pentru o persoana, iar noi nu i-am putut intelege slabiciunea sufletului sau extrem de simplu, pe care pusese stapanire alcoolul.

...........................................................

Acum, e un mare pustiu, acolo, la tara. Din tot ce-a fost frumos, n-a mai ramas nimic. Totul s-a schimbat. Si ultimul supravietuitor, un caine nascut dupa ce nu mai era nimeni acolo si care a trait ani de zile, l-am pierdut acum, exact in noaptea de revelion. Nu am idee pe unde si-o fi gasit sfarsitul, saracutul.

O mare bucata din viata mea, care s-a dus definitiv, numai in amintiri mi-a ramas.

Iar eu ajung din ce in ce mai rar, pe acolo. Craciunul din 2010 a fost primul, de cand ma stiu, pe care nu l-am petrecut la tara. Ruperea e evidenta... Si totusi, nu regret absolut nimic!

Mi-as dori ca si copii mei sa aiba parte de libertatea de care am avut eu, in copilarie.

Imi doresc sa am copii.

Dar niciun Craciun din cele pe care mi le amintesc, pana sa fi ajuns in capitala, nu le-am petrecut in alta parte decat la tara. Iar pe vremea aia, de Craciun parintii mei primeau de la fabrica pungi cu cadouri in loc de “prima de Craciun”, in general sucuri, dulciuri, bauturi si cafea.

Pe atunci, pe vremea cand inca mai ajungeam des pe la tara, daca aveam pofta de o otrava numita suc, cumparam mereu Coca-Cola. De cand am venit in Bucuresti, insa, si de cand ajung din ce in ce mai rar pe la tara, am inceput sa cumpar si Pepsi. Am avut o perioada cand cumparam doar Pepsi. 

De ce? Explicatia e simpla.

Dupa cum am zis, cand cumparam noi suc, luam mereu Coca-Cola. Doar de Craciun beam Pepsi, caci primea multe sticle tatal meu de la serviciu si ni le trimitea la tara. Deci, pana dupa anii facultatii, Pepsi am baut doar de Craciun. Adica doar la tara. Asa ca ulterior, cand am baut Pepsi si am simti gustul acela specific, dintr-o data au navalit peste mine lumina si savoarea sarbatorilor de iarna petrecute la tara, precum si mirosul de bucate si de brad, adus cu spinarea de bunicul meu dintr-o padure aflata la 5 km departare.

Asa ca acum, cand beau Pepsi, inca mi se face dor de satul bunicilor mei si de libertatea copilariei mele.

_________________________________________

* In fotografia de la inceputul textului este chiar satul bunicilor mei, Verbicioara, facuta pe 1 ianuarie 2015, desprinsa din jurnalul foto "Revelion la Verbicioara", care contine cea mai frumoasa colectie de fotografii din satul bunicilor mei.

Remediu impotriva senzatiei de nimicnicie (Anathema)

Ca orice om, probabil (sau poate nu), am momentele mele cand totul mi se pare atat de marunt! Nimicnicie totala. Cand privesc lumea si nimic grandios nu vad in ea. Cand viata imi pare complet lipsita de culoare, de maretie. Cand toti si toate imi par a fi precum niste biete insecte pe care le strivesti doar pentru ca ti-au trecut prin fata.

Cand ma trezesc dimineata si golul din mine evadeaza si cuprinde intreaga lume. Cand as putea sa fac multe, dar nu fac nimic pentru ca totul mi se pare lipsit de importanta.

Cand Hemingway a fost doar un alcoolic trist, un vanator cu sange rece si-un sinucigas, cand un tablou al lui da Vinci e doar o carpa pe care se asterne praful, cand mersul pe munte e doar un moft al omului modern, care incearca cumva sa evadeze din nimicnicia lui. 

Da, cand pana si muntele nu mai e in stare sa ma scoata din starea asta.

Cand merg pe munte si sunt la fel de rece, ca si el. Cand privesc cerul si ma gandesc la cat de neinsemnati suntem.

Cand ma apuc sa scriu si nu-mi mai gasesc cuvintele, ori daca le gasesc, le arunc, pentru ca nu le mai vad niciun sens. Nimanui nu-i pasa...

Cand ma gandesc nu ca "pamant suntem, in pamant ne vom intoarce", ci ca din noroi ne-am nascut, mocirla suntem si acolo ne vom intoarce. Bunica mea a fost inmormantata pe vreme ploioasa, cand noroiul a cuprins totul, pe marginea gropii nu putea sa stea nimeni iar sicriul a fost ingropat in mlastina, ca a fost imposibil sa se mentina o groapa in pamant care sa nu se umple cu apa. Iar groapa aia sapata in namol, numai groapa nu era. 

In alta parte, un alai de nunta. Mireasa mergea la pas, pe jos, pentru a indeplini obiceiurile traditionale, privind nauca la toate sfaturile pe care babele pricepute i le dadeau, iar rochia alba, ieftina, atarna greu pe ea, plina de noroi pana mai sus de genunche. Ca si cum noroiul ar fi vrut sa inghita pana si ideea de puritate. Sau, mai degraba, ca si cum ar fi vrut sa spuna ca nimic pur nu exista pe lumea asta.

Ei bine, si atunci cand treceam prin astfel de momente, stiam care e antidotul. Lasam o vreme aceste ganduri sa ma domine, pentru a vedea ce ganduri imi trec prin minte in astfel de clipe, pentru ca eram constient ca fiecare stare are rostul ei si stiam ca sunt unele lucruri pe care nu le putem intelege cand suntem convinsi de minunatia lumii si apoi, cand lucrurile pareau sa deraieze, imi luam antidotul. Era vorba de doua melodii si alegeam una din ele, oricare, la alegere, si o ascultam obsesiv pana cand redeveneam constient de grandoarea lumii, de maretia ei si faceam asta pentru ca sunt om si nu vreau si nici nu pot uita cine suntem.

Si-acum, din vara asta, a aparut o a treia melodie, cu acelasi efect benefic si motivant. Ascultand-o, sunt mai constient ca oricand de maretia omului, de Divinul din el si de grandoarea fiecarei clipe.

"and we tried

and we failed

..."

Da, incercam si esuam dar... mergem inainte. Cum? Iubind. Iubind tot ce am trait, tot ceea ce am cunoscut si ne-a facut ceea ce suntem, precum si tot ceea ce suntem si ceea ce este. Si, bineinteles, sperand. La ce? Fiecare cu ale lui.

Eu, personal, sper sa reusesc sa devin Omul care vreau sa fiu...

O lumina in noapte (pe Valea Brateiului)

Mergand pe drumul ala forestier, inaintand prin intuneric cu bocancii scrasnind prin pietrisul drumului si fluierand si strigand la fiecare cot al drumului, ca doar eram prin paradisul ursilor, prin minte-mi umbla melodia celor de la Anathema, cea de mai sus. Intunericul se rostogolea bolovanos peste noi, precum sunetele acestei melodii. Era o noapte neagra, cu cer spuzit de stele dar fara luna. Spargeam cu raza frontalelor intunericul si mergeam inainte, mereu intrebandu-ne cum va fi, dar convinsi ca o vom scoate cumva la capat. Ca doar de aceea alesesem varianta asta, din altele posibile. Parea cea mai rezonabila.

Nu eram rataciti. Ratacit esti cand habar nu ai unde te afli si incotro s-o apuci. Iar noi, desi nu eram pe unde intentionasem cand plecasem la drum si nu eram pe niciun traseu marcat si pe nicio varianta de poteca ce ar fi putut avea continuitate pana unde ne lasasem masina, totusi stiam foarte bine unde suntem si eram acolo pentru ca varianta asta o alesesem noi. Cand trecusem dimineata prin vant si ger pe culmea muntelui Bucsa, niste brazi la marginea padurii, in stanga, spre Valea Bratei, ne atrasesera atentia ca un loc numa' bun de pus hamacul. Si zgaindu-ne la brazii aia si la iarba moale dintre ei, am observat ca pe firul vaii era un drum forestier. Habar nu aveam noi, atunci, ca pe acolo ne va prinde intunericul, caci planul nostru era sa ajungem la barajul Bolboci prin cu totul alta parte. Dar cand apusul a stins soarele si amurgul ne-a lasat fara umbre, am descoperit ca din drumul forestier de pe vale Bratei, din apropierea Cantonului Bratei, nu putem urma traseul cruce rosie spre baraj datorita defrisarilor care au distrus poteca si copacii cu marcaje. Si cum n-am avut curaj sa ne avantam si sa orbecaim prin padure, noaptea, printr-o zona necunoscuta (intrarea in traseu era imposibil de gasit, nu exista decat primul marcaj, dar nicio poteca ce ar fi putut indica directia de mers), am decis sa mergem pe drumul forestier de pe Valea Bratei cu prelungire pe Paraul Strungulita, pana cand drumul se va incheia in padure cum ne informa harta, iar apoi s-o tinem de-a dreptul prin padure, urmand eventual firul vaii, pana in culmea muntelui Bucsa. Si de acolo, pe drumul cunoscut, înapoi la Padina unde ne aştepta masina. Toate bune si frumoase, numai ca pe harta noastra, cea noua, drumul forestier se termina mult mai repede decat in realitate (pe harta veche e mentionat drumul pana la intersectia cu paraul ce urmeaza dupa Duda Mare, pe harta noua drumul se incheie mult inainte de Duda Mare), iar noi neavand si harta veche, cand s-a terminat drumul am crezut ca suntem mult mai in spate decat eram in realitate, fapt ce ne-a facut sa iesim in cu totul alt loc decat cel intentionat.

Deci nu eram rataciti. Dar nici pe unde ar fi trebuit sa fim nu eram. Si era deja intuneric si mergeam pe drumul ala asteptand sa se termine si sa vedem cum vom inainta prin padure, fara poteca, spre culme. Pustiul si linistea ne inconjurau din toate partile. Nu se auzea nimic in afara de scrasnitul bocancilor nostri pe pietris si susurul apei... si de fluieratul si strigatele sperietorului de ursi. 

Mergeam si luminam drumul cu frontala si-mi mirosea a mancare. A mancare gatita la foc. "Vrabia malai viseaza", ma gandeam eu. Mergeam si incepusem sa ma inclazesc cu geaca de puf pe mine si iar imi veneau pe la nas adieri de mancare gatita. La un moment dat am dat glas inchipuirilor mele olfactive si am ramas suprins sa aflu ca si altii visau acelasi malai. Si apoi miros de fum. Ne apropiam de capatul forestierului antic care disparea in padure, in mijlocul pustietatilor, iar mie imi mirosea a mancare calda si a fum. Dar in curand, mirosul a devenit o certitudine. Nu mai era inchipuire. 

Si cum mergeam noi asa, dintr-o data apare in calea noastra, dupa o curba a drumului, printre copaci, o lumina. O lumina de foc. Si deja in urechile mele se prevaleau apocaliptic, peste mine, sunetele melodiei amintite mai sus, acelea cu incepere de la minutul 5:00 incolo. Si cand ne-am apropiat, cativa caini au dat semnalul si apoi am auzit strigate si haulituri de intampinare. Apropiindu-ne, am vazut ca era o intreaga tabara amenajata acolo. Carute cu cai, foc, acoperis improvizat, un vagon de pe vremea razboiului, fara geamuri si vreo 7-8 barbati, ce puteau fi toti tigani, sau un amestec intre tigani, tarani si ciobani. Intunericul nu m-a ajutat prea mult. Toti zdraveni, imbracati in haine jerpelite si murdare. Taietori de lemne, ca pe tot drumul forestier erau afise cu "Acces interzis! Parchet in lucru cu funicularu". Initial au crezut ca suntem "de-ai lor", si-au potolit cainii, dar cand le-am dat binete si dupa ce ne-au salutat si ei, mare minune li s-o fi parut aparitia noastra pe acolo. Evident ca nu trecuse nimeni pe drumul ala, in directia aia, sub forma de turist. N-aveai ce cauta pe acolo, nu exista nicio poteca care sa duca undeva. Si mai ales noaptea. "La ora asta?!".

Cainii latrau, tiganii taietori de lemne s-au strans in jurul nostru, iar mie imi era o sete teribila.

Am vorbit despre drum. Le-am spus unde intentionam sa ajungem, ei ne-au zis ca nu se poate asa ceva. Dar sa ramanem acolo, la ei, sa dormim acolo. Unul din ei, mai sfatos, ne-a dat cateva indicatii, dar insista sa ramanem acolo, peste noapte. Puteam sa dormim in vagonul ala, ca nu doarme nimeni acolo. Unde sa va duceti acum, noaptea? N-aveti cum trece. Nu va e frica? Mai aveti si fete cu voi. Sa stii ca s-au intamplat multe pe aici. "Sefu, nu te supara ca-ti zic, da io zic sa nu mergeti, sa stati aici. Ca s-a intamplat multe pe aici. Nu va e frica?"

Mie imi era foarte sete. Si, nu stiu de ce, dar am impresia ca sentimentul nostru general era ca ne-ar fost mai frica sa ramanem, decat sa continuam. Dupa lungi parlamentari, in care ei incercau sa ne convinga ca nu avem cum sa ajungem pe culme si in timpul carora eu am introdus cateva informatii fictive cum ca am vorbit cu salvamontistul X, care stie unde suntem si ne asteapta si ne-a zis ca o sa ne descurcam, am pornit la drum.

In spate, am auzit vocea tanguitoare a unuia mai tanar, dintre ei:

- Baaa, baaaa... se tanguia el adresandu-i-se celui ce parea sefu' lor. Baaaa, trebuia sa le zici sa ramana. Unde pleaca asa in noapte? Trebuia sa le zici sa ramana aici.

- Da' lasa-i, ma, a replicat celalat, ce vrei, sa obligi oamenii?! Daca ei nu vor!

Mergeam inainte pe drum, speriam cu frontala intunericul inaintea mea si gluga pufoaicei imi juca feste. Fosnea si-mi tot parea ca se aude ceva in spate. Si unde pana atunci privisem doar inainte, acum, din cand in cand, mai priveam si inapoi. Si continua sa-mi fie sete. Am facut un scurt popas si am baut apa. Apoi drumul a disparut si a inceput inotatul prin padure spre culmea mult dorita. Si dupa cateva peripetii am ajuns pe culme, dar am descoperit repede ca nu era culmea noastra. Si cand am gasit un stalp de marcaj si nu era marcajul de pe culmea Bucsa si nici vreun marcaj care sa se regaseasca pe undeva pe harta, ne-am intrebat cu toata sinceritatea: "unde naiba suntem?" Si incepea sa devina atat de posibil ca dimineata de luni sa ne gaseasca balaurind pe munte...

Luminile localitatilor de pe culoarul Rucar-Bran si cele de la Statia Meteo de pe vf. Omu ne-au cam lamurit, insa. Iesisem pe muchia Tataru, adica muchia din drepta noastra, nu aia din fata, spre care credeam ca ne indreptam. Si ne uitam spre creasta Bucegilor si nu intelegeam de ce nu straluceste nicio lumina nici la Releul Costila, nici la Babele si nici la Miorita. Si am ajuns in saua Strungulita fara sa mai urcam si varful Bucsa. Si ne-am bucurat ca era asa. Saua Strunga era la o aruncatura de bat.

Nicio clipa oamenii aia cu care ne-am intalnit nu ne-au dat motive sa fim suspiciosi. Au vorbit respectuos, atat cat puteau ei, ne-au dat sfaturi si, cel mai probabil, au fost tot timpul bineintentionati, desi cam insistenti cu ramasul nostru peste noapte acolo, la ei. Si ma gandeam ce efecte are asupra omului trecerea prin viata si ciocnirea de fel de fel de oameni. Cand eram flacau la tara si noaptea ma mai prindea pe camp, daca vedeam un foc in departare mergeam spre el atras ca fluturele de lumina sa caut adapost, caldura, informatii si poate chiar hrana si nicio clipa nu mergeam cu grija ca as putea da de vreun ticalos. Cand mi-am inceput ucenicia in ale muntilor si ma prindea noaptea, orice lumina vazuta in departare ma atragea intr-acolo. Cand am inceput sa merg si iarna, asemenea. Inghetat si rebegit, cand vedeam o lumina ma gandeam la semeni si o vedeam salvatoare.

Si-n vreme ce eram pe creasta si stinsesem o clipa frontalele si vedeam cerul senin si plin de miliarde de stele, cu Calea Lactee conturata ca-n imaginile de pe net, ma gandeam ca mi-ar placea sa recapat acea incredere din trecut in oameni, in semeni, astfel incat atunci cand, noaptea, voi vedea o lumina in departare, sa ma bucur, nu sa ma ingrijorez.

Sub dus fiind, in seara aia, lasam apa calda sa curga pe mine si ma gandeam ca e prima data de cand merg pe munte, cand duminica ma intorc prea tarziu din traseu pentru a mai ajunge acasa si urma sa plecam a doua zi, luni dimineata, spre capitala. Si ma bucuram ca nu ma chinuiam acum pe un scaun in masina in drumul spre casa, ci ca eram sub dus iar un pat cald si curat ma astepta la cativa metri distanta.

Apa calda se scurgea peste trupul meu obosit si lua cu ea totul, toate nevoile mele, de a gandi, de a povesti, de a scrie, precum şi multe altele. Lua cu ea totul si le ducea prin scurgere.

Ramanea doar starea aia placuta de trup obosit ce urmeaza sa se odihneasca.

Si gandul: oare ce-or fi zis oamenii aia in urma aparitiei noastre pe acolo si inca la acea ora?!