"Masina"

Rasfoind pozele postate de Irina cu actiunea de la Holbav a celor de la Free Miorita, in legatura cu proiectul lor Lumina pentru Romania, am ajuns si la imaginea asta. 

Si imediat mi-a sarit in ochi soba din aceasta camera.

Tiiii!!! Cati ani mi-am incalzit noptile geroase de iarna, la tara, in soba ca asta!

Fiind din "tabla", doar plinta era din fonta, nu merita denumirea de soba, la noi la tara, asa ca de fapt i se zicea "masina". "Masina de facut focul".

- "Muiere", mai zicea uneori bunicul meu de sub plapuma peste care torcea ghemuit si motanul, noaptea, inainte ca bunica sa stinga lumina, "mai baga si tu un lemn in masina sa tina foc peste noapte ca eu nu poci, ca ete, deranjez mâţu asta! Si sa nu tremuram la noapte ca se lasa ger, zic."

Soba in casa bunicilor mei a aparut abia in ultimii lor ani de viata/ani locuiti in acea casa.

Si totusi, ce bine era cand lemnul de stejar trosnea in foc si duduia "masina", chiar daca nu era "soba"!

Cand se lua curentul (si se lua des, la fiecare furtuna, la fiecare viscol, la fiecare vant puternic si dura zile pana se repara defectiunea), aprindeam mereu lampa. Nu mi se parea nimic ciudat sa stam la lumina lampii. Atunci, basmele, aceleasi singurele stiute si repetate mereu de bunicii mei, aveau alt farmec. Pareau mai autentice. Si desi bunica mea stia basme mai multe si le spunea cu vorbe mai alese, mie tot basmele spuse de bunicul meu imi placeau mai mult, ca erau povestite mai real, de parca ar fi fost o poveste traita de el insusi. Si cand mai trosnea cate-un lem in "masina", el facea mereu cate-o pauza, incluzand acest "element" in povestire.

Uneori, cand vedeam ca se lasa viscol aprig afara, ma uitam chioras spre bec... copil mic si prost, abia asteptam sa se ia curentul pentru a petrece noaptea de iarna asa cum imi placea cel mai mult. Pura intamplare sau nu, in toate noptile cand se lua curentul, bunica uita sa dea mâţele afara (sau poate considera si ea atunci ca vremea era prea cainoasa afara si d'aia le lasa inauntru, la caldura). Si asa fain se impletea torsul lor cu duduitul focului.

La cativa ani dupa ce nimeni nu mai locuia in casa de la tara si la ani buni de cand nu mai petrecusem zile intregi acolo, dupa ce in sfarsit fusese renovata (cat a trait bunicul meu si inainte de accidentul bunicii mele nu s-au gasit nici timp, nici bani, pentru aceasta operatiune), in toamna lui 2009, in cautarea copilariei pierdute fiind, probabil, am mers acolo si am petrecut o mana de zile, singur. A plouat fara oprire si bineinteles ca s-a luat curentul. Nu mai aveam gaz pentru lampa, probabil ca nici lampa nu mai era, nu mai stiu, dar aveam lumanari. Si un caiet studentesc la mine. Si la lumina lumanarii, ascultand rapaitul ploii pe tabla casei si bagand din cand in cand cate-un lemn in soba actuala si ascultand focul cum trosnea si gustand din cand in cand din paharul cu vin rosu si rece scos din butoi, am scris in acel caiet singurul jurnal cu care, dupa ce l-am publicat la un an distanta, am castigat un premiu: o vesta de puf Nahhany.

Deci, dati-mi o "masina de facut focul" sau o soba, lemne sa le sparg si sa aţâţ flacarile cu ele, un pix, un caiet, ceva d'ale gurii si vin la discretie si va asigur ca n-o sa-mi pese ca n-am curent, ca n-am semnal la telefon, ca nu pot sa intru pe internet si sa povestesc ce fain e sa nu am curent dar sa ascult focul in soba cum trosneste... 

Irina, sau mai bine zis Illonna in amintirea vremurilor trecute, iti multumesc!

Pledoarie pentru prezent

Atât de multe momente în viața mea când am auzit oameni exclamând melancolici "ce vremuri!", în urma depanării de amintiri plăcute. Atât de multe momente în care eu însumi am exclamat așa și încă mult mai multe momente în care, în compania lui Nenea Iancu fiind, melancolia punea stăpânire pe mine la amintirea a "ce frumos era pe atunci, iar acum nu mai este!". 

Dar de fiecare data, și eu și oricine a exclamat așa, pierdeam un lucru din vedere. Că acel "odată" când "totul era minunat", a fost la un moment dat prezent. A fost la un moment dat "Azi". Și că cel mai probabil în acel prezent de atunci, noi ne gândeam melancolici la alte vremuri și mai "de demult, când totul era minunat, iar pe atunci nu mai era cum fusese". Tot la fel, prezentul de acum, pe care poate uneori îl ingnorăm în favoarea melancoliei pentru "vremurile de odinioară", peste ani, zeci de ani, va deveni un prilej de dulce aducere aminte. 

Și-atunci, mă întreb: de ce să mă bucur despre cât sunt de frumoase toate pe acum, abia peste ani? De ce să nu mă bucur chiar acum, de ceea ce e acum? N-am niciun motiv să n-o fac. 

Astfel, dragii mei, vă spun că mă bucur nespus de vremurile pe care tocmai le trăiesc, că iau ce e cel mai bun din tot ce mă înconjoară (la fel cum în melancolia despre vremurile "de atunci" ne amintim doar ce era frumos) și că cel mai plăcut lucru pentru mine nu este nici "ceea ce a fost și nu mai este" și nici "ceea ce este posibil să fie vreodată": ci ceea ce este, acum. 

Și mă străduiesc să fac ce-mi place, pentru că și acum și în viitor să pot spune cu aceeași bucurie: "Ce vremuri (minunate)! Ce lucruri frumoase fac și ce întâmplări plăcute îmi apar în cale!" 

De ce beau Pepsi

Bunicii mei din partea mamei mi-au fost aproape parinti pana dincolo de varsta de 17 ani. Nascut in era comunista, cand proaspata mamica trebuia sa reajunga cat mai curand in campul muncii si nu i se lasa timp si pentru copii, m-au crescut bunicii, la tara. Si ma bucur ca nu am copilarit printre betoane, chiar daca violenta domestica din satul patriarhal romanesc e imposibil sa nu-mi fi marcat in vreun fel existenta. Si avand in vedere ca in copilaria mea pe ei i-am vazut mai des decat pe parinti, cand am inceput scoala imi era mereu un dor cumplit de bunici. Pana la 19 ani, in afara de 2 concedii cu familia la mare, n-am petrecut o singura zi de vacanta in alta parte decat la tara si nici nu concepeam, pe atunci, ca ar putea fi altfel.

Am crescut si am trait liber, aveam potecile mele, stiute doar de mine, acolo... cunoasteam totul.

Iapa puteam doar eu s-o pun la ham, altfel era nevoie de minim trei oameni, cainii ma ascultau si ma urmau pe oriunde, scancind printre gard daca ma vedeau plecand si nu-i luam si pe ei si veneau langa mine, oriunde ar fi fost, doar daca ii fluieram. Stiam unde doarme mâţa cand era data afara din casa in noptile geroase, stiam locurile pe unde ies cainii afara din curte atunci cand poarta era inchisa, stiam sa fac diferenta cand latra cainii ca a intrat cineva sau vreun animal strain in curte, ori cand latra doar asa, de plictiseala sau ca trece cineva sau vreun animal pe drum, stiam cine striga la poarta recunoscandu-l dupa voce, stiam care drumuri nu erau pline de noroi dupa ploaie, stiam dupa culoarea cerului, dupa forma norilor sau dupa alte semne daca se va strica vremea sau nu, stiam drumurile din padure si locurile potrivite de unde sa luam lemne pentru foc, stiam sa sparg lemne, sa le tai cu joagarul, stiam cand e potrivit si cand nu sa mergi sa sapi via, sa uzi legumele din gradina, imi dadeam seama cand un animal e bolnav, stiam sa cosesc, sa prasesc, sa strunesc iapa cand era inhamata si se speria de ceva si imi placea totul - culoarea cerului in toate anotimpurile, dunga de aur de la orizont care stingea stelele prevestind inceputul unei noi zile, mâţa torcand in pat, pe perna, dupa ce venea murdara si plina de purici de afara, motanul dormind pe lemne sub soba iarna si torcand de-l auzeai de afara, iedutii zburdalnici din zilele insorite de primavara si felul cum iti sareau in spate daca te asezai jos, langa ei, ori cum iti rodeau sireturile, focul din soba si rotocoalele luminoase pe care acesta le producea si care se jucau pe tavan, imi placeau peretii varuiti batraneste si scorojiti de atatea straturi date cu bidineaua, insa albi si imi placea sa descopar forme in decojirile straturilor vechi si multe de var, imi placeau dealurile cand inverzeau primavara, copacii infloriti, dar si cum se vedeau fulgii iarna in lumina becului de afara, asezandu-se in liniste pe pamant, ma fascinau furtunile de vara cu ropotul lor de ploaie, lumina orbitoare a fulgerelor si traznetele impresionante, imi placea mirosul de lemn, sa fac focul, imi placea laptele fiert in tuci dupa ce fusese facuta mamaliga, fara ca tuciul sa fi fost spalat de resturile calde si aburinde de mamaliga, imi placea sa scot vin din butoi pentru bunicul, sa culeg via, porumbul, sa smotocesc mâţele si sa le purec, sa curat porumb si sa mananc paine cu nuci si cu magiun facut in casa, imi placeau rosiile cu ceapa din gradina si cu branza proaspata, mirosul de paine proaspat scoasa din cuptor, lumina din casa, petretii acoperiti cu pături sau diverse lucruri cusute sau facute de mana bunicii mele, imi placeau povestile bunicilor si faptul ca toata ziua stateam numai afara... acolo ma simteam "acasa", la nivelul la care puteam percepe pe atunci, acel acasa.

Eram un taran veritabil si mi-era drag. Citeam mereu carti despre taranul roman, taranul rus si imi placea mereu ca stiam despre ce scrie acolo.

Si ce-mi mai placea sa umblu descult prin praf, sa alerg pe campuri sau sa dorm la umbra copacilor, cand era caldura mai mare!

Si cainii mei! Au fost cativa si, Doamne!, cat i-am mai iubit si cat m-au mai iubit. Cu totii. Dar din toti, nici unul n-a murit la noi de batranete. Se duceau, pe rand, odata cu trecerea timpului. Ba unul impuscat de un vanator bezmetic, ba altul prins in lat si omorat de alti sateni si tot asa. Si toate astea ma faceau sa plang cumplit, ma marcau, nu intelegeam cum pot fi oamenii atat de rai si ajungeam sa-i urasc... dar niciodata, NICIODATA, n-am urat natura sau animalele. De orice fel. Le-am fost prieten, atat cat am putut.

Si abia asteptam toamna, sa vina ploile lungi, sa merg cu pelerina in cap in caruta... sa incep sa fac focul in soba si sa ascult cum torc mâţele, dezmortite, la caldura. Si mirosul de lemn umed, din casa. 

Ce dor imi e!

Si bunicul meu stia doar cateva basme, dar mereu ni le repeta. Cand am crescut, a renuntat la basme si a inceput sa ne povesteasca din trecerea lui prin viata... si Doamne, cat il iubeam! Nimeni nu va sti cat regret acea zi de toamna cand a decis el ca e mai bine sa plece spre o lume fara zbucium, fara dureri, fara nici o patima. Ma intreb daca ne-a iertat, inainte sa plece, pentru neplacerile pe care i le-am provocat, la randul nostru. Caci stiu ca spre sfarsitul vietii, n-a iubit pe nimeni mai mult decat cei doi nepoti pe care i-a crescut cu sudoarea lui, reamintindu-si ce inseamna sa fii totul, pentru o persoana, iar noi nu i-am putut intelege slabiciunea sufletului sau extrem de simplu, pe care pusese stapanire alcoolul.

...........................................................

Acum, e un mare pustiu, acolo, la tara. Din tot ce-a fost frumos, n-a mai ramas nimic. Totul s-a schimbat. Si ultimul supravietuitor, un caine nascut dupa ce nu mai era nimeni acolo si care a trait ani de zile, l-am pierdut acum, exact in noaptea de revelion. Nu am idee pe unde si-o fi gasit sfarsitul, saracutul.

O mare bucata din viata mea, care s-a dus definitiv, numai in amintiri mi-a ramas.

Iar eu ajung din ce in ce mai rar, pe acolo. Craciunul din 2010 a fost primul, de cand ma stiu, pe care nu l-am petrecut la tara. Ruperea e evidenta... Si totusi, nu regret absolut nimic!

Mi-as dori ca si copii mei sa aiba parte de libertatea de care am avut eu, in copilarie.

Imi doresc sa am copii.

Dar niciun Craciun din cele pe care mi le amintesc, pana sa fi ajuns in capitala, nu le-am petrecut in alta parte decat la tara. Iar pe vremea aia, de Craciun parintii mei primeau de la fabrica pungi cu cadouri in loc de “prima de Craciun”, in general sucuri, dulciuri, bauturi si cafea.

Pe atunci, pe vremea cand inca mai ajungeam des pe la tara, daca aveam pofta de o otrava numita suc, cumparam mereu Coca-Cola. De cand am venit in Bucuresti, insa, si de cand ajung din ce in ce mai rar pe la tara, am inceput sa cumpar si Pepsi. Am avut o perioada cand cumparam doar Pepsi. 

De ce? Explicatia e simpla.

Dupa cum am zis, cand cumparam noi suc, luam mereu Coca-Cola. Doar de Craciun beam Pepsi, caci primea multe sticle tatal meu de la serviciu si ni le trimitea la tara. Deci, pana dupa anii facultatii, Pepsi am baut doar de Craciun. Adica doar la tara. Asa ca ulterior, cand am baut Pepsi si am simti gustul acela specific, dintr-o data au navalit peste mine lumina si savoarea sarbatorilor de iarna petrecute la tara, precum si mirosul de bucate si de brad, adus cu spinarea de bunicul meu dintr-o padure aflata la 5 km departare.

Asa ca acum, cand beau Pepsi, inca mi se face dor de satul bunicilor mei si de libertatea copilariei mele.

_________________________________________

* In fotografia de la inceputul textului este chiar satul bunicilor mei, Verbicioara, facuta pe 1 ianuarie 2015, desprinsa din jurnalul foto "Revelion la Verbicioara", care contine cea mai frumoasa colectie de fotografii din satul bunicilor mei.

Remediu impotriva senzatiei de nimicnicie (Anathema)

Ca orice om, probabil (sau poate nu), am momentele mele cand totul mi se pare atat de marunt! Nimicnicie totala. Cand privesc lumea si nimic grandios nu vad in ea. Cand viata imi pare complet lipsita de culoare, de maretie. Cand toti si toate imi par a fi precum niste biete insecte pe care le strivesti doar pentru ca ti-au trecut prin fata.

Cand ma trezesc dimineata si golul din mine evadeaza si cuprinde intreaga lume. Cand as putea sa fac multe, dar nu fac nimic pentru ca totul mi se pare lipsit de importanta.

Cand Hemingway a fost doar un alcoolic trist, un vanator cu sange rece si-un sinucigas, cand un tablou al lui da Vinci e doar o carpa pe care se asterne praful, cand mersul pe munte e doar un moft al omului modern, care incearca cumva sa evadeze din nimicnicia lui. 

Da, cand pana si muntele nu mai e in stare sa ma scoata din starea asta.

Cand merg pe munte si sunt la fel de rece, ca si el. Cand privesc cerul si ma gandesc la cat de neinsemnati suntem.

Cand ma apuc sa scriu si nu-mi mai gasesc cuvintele, ori daca le gasesc, le arunc, pentru ca nu le mai vad niciun sens. Nimanui nu-i pasa...

Cand ma gandesc nu ca "pamant suntem, in pamant ne vom intoarce", ci ca din noroi ne-am nascut, mocirla suntem si acolo ne vom intoarce. Bunica mea a fost inmormantata pe vreme ploioasa, cand noroiul a cuprins totul, pe marginea gropii nu putea sa stea nimeni iar sicriul a fost ingropat in mlastina, ca a fost imposibil sa se mentina o groapa in pamant care sa nu se umple cu apa. Iar groapa aia sapata in namol, numai groapa nu era. 

In alta parte, un alai de nunta. Mireasa mergea la pas, pe jos, pentru a indeplini obiceiurile traditionale, privind nauca la toate sfaturile pe care babele pricepute i le dadeau, iar rochia alba, ieftina, atarna greu pe ea, plina de noroi pana mai sus de genunche. Ca si cum noroiul ar fi vrut sa inghita pana si ideea de puritate. Sau, mai degraba, ca si cum ar fi vrut sa spuna ca nimic pur nu exista pe lumea asta.

Ei bine, si atunci cand treceam prin astfel de momente, stiam care e antidotul. Lasam o vreme aceste ganduri sa ma domine, pentru a vedea ce ganduri imi trec prin minte in astfel de clipe, pentru ca eram constient ca fiecare stare are rostul ei si stiam ca sunt unele lucruri pe care nu le putem intelege cand suntem convinsi de minunatia lumii si apoi, cand lucrurile pareau sa deraieze, imi luam antidotul. Era vorba de doua melodii si alegeam una din ele, oricare, la alegere, si o ascultam obsesiv pana cand redeveneam constient de grandoarea lumii, de maretia ei si faceam asta pentru ca sunt om si nu vreau si nici nu pot uita cine suntem.

Si-acum, din vara asta, a aparut o a treia melodie, cu acelasi efect benefic si motivant. Ascultand-o, sunt mai constient ca oricand de maretia omului, de Divinul din el si de grandoarea fiecarei clipe.

"and we tried

and we failed

..."

Da, incercam si esuam dar... mergem inainte. Cum? Iubind. Iubind tot ce am trait, tot ceea ce am cunoscut si ne-a facut ceea ce suntem, precum si tot ceea ce suntem si ceea ce este. Si, bineinteles, sperand. La ce? Fiecare cu ale lui.

Eu, personal, sper sa reusesc sa devin Omul care vreau sa fiu...

O lumina in noapte (pe Valea Brateiului)

Mergand pe drumul ala forestier, inaintand prin intuneric cu bocancii scrasnind prin pietrisul drumului si fluierand si strigand la fiecare cot al drumului, ca doar eram prin paradisul ursilor, prin minte-mi umbla melodia celor de la Anathema, cea de mai sus. Intunericul se rostogolea bolovanos peste noi, precum sunetele acestei melodii. Era o noapte neagra, cu cer spuzit de stele dar fara luna. Spargeam cu raza frontalelor intunericul si mergeam inainte, mereu intrebandu-ne cum va fi, dar convinsi ca o vom scoate cumva la capat. Ca doar de aceea alesesem varianta asta, din altele posibile. Parea cea mai rezonabila.

Nu eram rataciti. Ratacit esti cand habar nu ai unde te afli si incotro s-o apuci. Iar noi, desi nu eram pe unde intentionasem cand plecasem la drum si nu eram pe niciun traseu marcat si pe nicio varianta de poteca ce ar fi putut avea continuitate pana unde ne lasasem masina, totusi stiam foarte bine unde suntem si eram acolo pentru ca varianta asta o alesesem noi. Cand trecusem dimineata prin vant si ger pe culmea muntelui Bucsa, niste brazi la marginea padurii, in stanga, spre Valea Bratei, ne atrasesera atentia ca un loc numa' bun de pus hamacul. Si zgaindu-ne la brazii aia si la iarba moale dintre ei, am observat ca pe firul vaii era un drum forestier. Habar nu aveam noi, atunci, ca pe acolo ne va prinde intunericul, caci planul nostru era sa ajungem la barajul Bolboci prin cu totul alta parte. Dar cand apusul a stins soarele si amurgul ne-a lasat fara umbre, am descoperit ca din drumul forestier de pe vale Bratei, din apropierea Cantonului Bratei, nu putem urma traseul cruce rosie spre baraj datorita defrisarilor care au distrus poteca si copacii cu marcaje. Si cum n-am avut curaj sa ne avantam si sa orbecaim prin padure, noaptea, printr-o zona necunoscuta (intrarea in traseu era imposibil de gasit, nu exista decat primul marcaj, dar nicio poteca ce ar fi putut indica directia de mers), am decis sa mergem pe drumul forestier de pe Valea Bratei cu prelungire pe Paraul Strungulita, pana cand drumul se va incheia in padure cum ne informa harta, iar apoi s-o tinem de-a dreptul prin padure, urmand eventual firul vaii, pana in culmea muntelui Bucsa. Si de acolo, pe drumul cunoscut, înapoi la Padina unde ne aştepta masina. Toate bune si frumoase, numai ca pe harta noastra, cea noua, drumul forestier se termina mult mai repede decat in realitate (pe harta veche e mentionat drumul pana la intersectia cu paraul ce urmeaza dupa Duda Mare, pe harta noua drumul se incheie mult inainte de Duda Mare), iar noi neavand si harta veche, cand s-a terminat drumul am crezut ca suntem mult mai in spate decat eram in realitate, fapt ce ne-a facut sa iesim in cu totul alt loc decat cel intentionat.

Deci nu eram rataciti. Dar nici pe unde ar fi trebuit sa fim nu eram. Si era deja intuneric si mergeam pe drumul ala asteptand sa se termine si sa vedem cum vom inainta prin padure, fara poteca, spre culme. Pustiul si linistea ne inconjurau din toate partile. Nu se auzea nimic in afara de scrasnitul bocancilor nostri pe pietris si susurul apei... si de fluieratul si strigatele sperietorului de ursi. 

Mergeam si luminam drumul cu frontala si-mi mirosea a mancare. A mancare gatita la foc. "Vrabia malai viseaza", ma gandeam eu. Mergeam si incepusem sa ma inclazesc cu geaca de puf pe mine si iar imi veneau pe la nas adieri de mancare gatita. La un moment dat am dat glas inchipuirilor mele olfactive si am ramas suprins sa aflu ca si altii visau acelasi malai. Si apoi miros de fum. Ne apropiam de capatul forestierului antic care disparea in padure, in mijlocul pustietatilor, iar mie imi mirosea a mancare calda si a fum. Dar in curand, mirosul a devenit o certitudine. Nu mai era inchipuire. 

Si cum mergeam noi asa, dintr-o data apare in calea noastra, dupa o curba a drumului, printre copaci, o lumina. O lumina de foc. Si deja in urechile mele se prevaleau apocaliptic, peste mine, sunetele melodiei amintite mai sus, acelea cu incepere de la minutul 5:00 incolo. Si cand ne-am apropiat, cativa caini au dat semnalul si apoi am auzit strigate si haulituri de intampinare. Apropiindu-ne, am vazut ca era o intreaga tabara amenajata acolo. Carute cu cai, foc, acoperis improvizat, un vagon de pe vremea razboiului, fara geamuri si vreo 7-8 barbati, ce puteau fi toti tigani, sau un amestec intre tigani, tarani si ciobani. Intunericul nu m-a ajutat prea mult. Toti zdraveni, imbracati in haine jerpelite si murdare. Taietori de lemne, ca pe tot drumul forestier erau afise cu "Acces interzis! Parchet in lucru cu funicularu". Initial au crezut ca suntem "de-ai lor", si-au potolit cainii, dar cand le-am dat binete si dupa ce ne-au salutat si ei, mare minune li s-o fi parut aparitia noastra pe acolo. Evident ca nu trecuse nimeni pe drumul ala, in directia aia, sub forma de turist. N-aveai ce cauta pe acolo, nu exista nicio poteca care sa duca undeva. Si mai ales noaptea. "La ora asta?!".

Cainii latrau, tiganii taietori de lemne s-au strans in jurul nostru, iar mie imi era o sete teribila.

Am vorbit despre drum. Le-am spus unde intentionam sa ajungem, ei ne-au zis ca nu se poate asa ceva. Dar sa ramanem acolo, la ei, sa dormim acolo. Unul din ei, mai sfatos, ne-a dat cateva indicatii, dar insista sa ramanem acolo, peste noapte. Puteam sa dormim in vagonul ala, ca nu doarme nimeni acolo. Unde sa va duceti acum, noaptea? N-aveti cum trece. Nu va e frica? Mai aveti si fete cu voi. Sa stii ca s-au intamplat multe pe aici. "Sefu, nu te supara ca-ti zic, da io zic sa nu mergeti, sa stati aici. Ca s-a intamplat multe pe aici. Nu va e frica?"

Mie imi era foarte sete. Si, nu stiu de ce, dar am impresia ca sentimentul nostru general era ca ne-ar fost mai frica sa ramanem, decat sa continuam. Dupa lungi parlamentari, in care ei incercau sa ne convinga ca nu avem cum sa ajungem pe culme si in timpul carora eu am introdus cateva informatii fictive cum ca am vorbit cu salvamontistul X, care stie unde suntem si ne asteapta si ne-a zis ca o sa ne descurcam, am pornit la drum.

In spate, am auzit vocea tanguitoare a unuia mai tanar, dintre ei:

- Baaa, baaaa... se tanguia el adresandu-i-se celui ce parea sefu' lor. Baaaa, trebuia sa le zici sa ramana. Unde pleaca asa in noapte? Trebuia sa le zici sa ramana aici.

- Da' lasa-i, ma, a replicat celalat, ce vrei, sa obligi oamenii?! Daca ei nu vor!

Mergeam inainte pe drum, speriam cu frontala intunericul inaintea mea si gluga pufoaicei imi juca feste. Fosnea si-mi tot parea ca se aude ceva in spate. Si unde pana atunci privisem doar inainte, acum, din cand in cand, mai priveam si inapoi. Si continua sa-mi fie sete. Am facut un scurt popas si am baut apa. Apoi drumul a disparut si a inceput inotatul prin padure spre culmea mult dorita. Si dupa cateva peripetii am ajuns pe culme, dar am descoperit repede ca nu era culmea noastra. Si cand am gasit un stalp de marcaj si nu era marcajul de pe culmea Bucsa si nici vreun marcaj care sa se regaseasca pe undeva pe harta, ne-am intrebat cu toata sinceritatea: "unde naiba suntem?" Si incepea sa devina atat de posibil ca dimineata de luni sa ne gaseasca balaurind pe munte...

Luminile localitatilor de pe culoarul Rucar-Bran si cele de la Statia Meteo de pe vf. Omu ne-au cam lamurit, insa. Iesisem pe muchia Tataru, adica muchia din drepta noastra, nu aia din fata, spre care credeam ca ne indreptam. Si ne uitam spre creasta Bucegilor si nu intelegeam de ce nu straluceste nicio lumina nici la Releul Costila, nici la Babele si nici la Miorita. Si am ajuns in saua Strungulita fara sa mai urcam si varful Bucsa. Si ne-am bucurat ca era asa. Saua Strunga era la o aruncatura de bat.

Nicio clipa oamenii aia cu care ne-am intalnit nu ne-au dat motive sa fim suspiciosi. Au vorbit respectuos, atat cat puteau ei, ne-au dat sfaturi si, cel mai probabil, au fost tot timpul bineintentionati, desi cam insistenti cu ramasul nostru peste noapte acolo, la ei. Si ma gandeam ce efecte are asupra omului trecerea prin viata si ciocnirea de fel de fel de oameni. Cand eram flacau la tara si noaptea ma mai prindea pe camp, daca vedeam un foc in departare mergeam spre el atras ca fluturele de lumina sa caut adapost, caldura, informatii si poate chiar hrana si nicio clipa nu mergeam cu grija ca as putea da de vreun ticalos. Cand mi-am inceput ucenicia in ale muntilor si ma prindea noaptea, orice lumina vazuta in departare ma atragea intr-acolo. Cand am inceput sa merg si iarna, asemenea. Inghetat si rebegit, cand vedeam o lumina ma gandeam la semeni si o vedeam salvatoare.

Si-n vreme ce eram pe creasta si stinsesem o clipa frontalele si vedeam cerul senin si plin de miliarde de stele, cu Calea Lactee conturata ca-n imaginile de pe net, ma gandeam ca mi-ar placea sa recapat acea incredere din trecut in oameni, in semeni, astfel incat atunci cand, noaptea, voi vedea o lumina in departare, sa ma bucur, nu sa ma ingrijorez.

Sub dus fiind, in seara aia, lasam apa calda sa curga pe mine si ma gandeam ca e prima data de cand merg pe munte, cand duminica ma intorc prea tarziu din traseu pentru a mai ajunge acasa si urma sa plecam a doua zi, luni dimineata, spre capitala. Si ma bucuram ca nu ma chinuiam acum pe un scaun in masina in drumul spre casa, ci ca eram sub dus iar un pat cald si curat ma astepta la cativa metri distanta.

Apa calda se scurgea peste trupul meu obosit si lua cu ea totul, toate nevoile mele, de a gandi, de a povesti, de a scrie, precum şi multe altele. Lua cu ea totul si le ducea prin scurgere.

Ramanea doar starea aia placuta de trup obosit ce urmeaza sa se odihneasca.

Si gandul: oare ce-or fi zis oamenii aia in urma aparitiei noastre pe acolo si inca la acea ora?!

Amintiri din copilarie cu miros de paine calda

Am prajit niste felii de paine pentru a asterne peste ele un strat de unt si altul de dulceata de cirese, de la mama, pentru ca apoi sa le devorez si cum asteptam eu sa se prajeasca feliile, m-am aplecat putin deasupra prajitorului. Din aparat ieseau valuri de caldura cu miros de paine calda, de coaja de paine uscata si mi-am amintit de serile cand bunica cocea paine in cuptorul sobei din casa. Doamne, ce bine mai mirosea! Si cum scotea prima paine dolofana si o invelea intr-un stergar, abia asteptam sa se mai raceasca sa pot sa mananc din ea. Mancam paine proaspata, goala, pana ma saturam iar la masa nu mai aveam pofta de mancare. Mirosea asa de bine si era asa buna, cu coaja moale si miezul alb si gustos, incat pana si matzele paraseau locul lor de leneveala dintre lemnele chitite sub soba si se indreptau pofticioase spre locul unde fusese asezata painea, intinzandu-se a lene, asa, din mers, lasand, pe rand, cate unul din picioarele din spate in urma, cu gherutele raschirate si labuta intoarsa in sus. Apoi, dezmeticite, prindeau viata si se agitau vioaie pe langa noi, mieunand scurt, din cand in cand. Era asa buna painea aia, ca pana si matzele o mancau goala si atunci cand capatau cate o bucatica de miez alb, torceau de placere in vreme ce devorau bucata.

Lumina incandescenta a prajitorului de paine mi-a amintit de jarul din soba. Imi placea (si inca imi place), sa privesc in foc. Sedeam in fata sobei si priveam in foc, simtind obrajii cum imi ardeau incinsi de caldura ce evada din soba. Imi placea si sa urmaresc pe tavan, noaptea, jocul luminii flacarilor care iesea prin tuturigile sobei si apoi se proiecta pe tavan. O lumina jucausa si neastamparata care, impreuna cu trosnetul lemnelor si duduitul sobei, iti dadea senzatia de bine, de placut, de camin, de cald, indiferent de vifornita de afara. Sedeam intins pe spate, in pat, cu mainile scoase de sub plapuma si asezate peste ea si priveam lumina flacarilor din tavan. Si povesti stiute doar de mine inchipuiam eu acolo, printre torsul martanului si sforaitul bunicului din celalat pat, toate cu aventuri prin paduri, pe munti si cu dormit afara, langa foc. Iar matzele, cand erau uitate in casa peste noapte sau cand vifornita era prea aspra afara pentru a le mai scoate bunicii din casa, dupa ce se saturau de dogoarea sobei, se indepartau de ea si se urcau in pat si se asezau sa doarma pe noi, peste plapuma. Si daca niciuna nu ma alegea si pe mine drept saltea, ma duceam si o culegeam eu si o asezam pe plapuma, peste mine si o mangaiam pana cand se linistea si incepea sa toarca si-i simteam parul cum se electriza sub palma mea. Si era bine si adormeam linistit, iar matza continua sa toarca pana cand adormea si ea. Si atunci tacea. Iar daca te intorceai sau te miscai si o trezeai, isi relua torsul, fara insa a-si schimba pozitia. O auzeai torcand si asta era singurul semn ca ai trezit-o din somn. Torcea pana adormea din nou si adormeai si tu.

Si mi-am amintit de o vacanta de primavara, care fusese inainte de Pastele din acel an. Era pe vremea cand anul scolar era impartit in trimestre iar vacanta de primavara, de doua saptamani, era prin martie. Inca mai era zapada si abia asteptam sa fac focul in soba. Ziua era soare si placut. Oamenii nu mergeau la camp, ca nu aveau ce sa faca, fiind inca zapada, asa ca isi faceau de lucru prin ograda. Maturau curtile, mai bateau cate un cui in gard pe unde acesta se darapanase, mai injurau porcul sau calul sau cainele pe care tocmai il calcasera pe coada, ca le sedea in picioare, ori strangeau gunoiul si-i dadeau foc si mirosea a fum in toata mahalaua. Pareau mereu grabiti si cand se intalneau pe drum se opreau si vorbeau si povesteau dand mereu senzatia ca erau gata de plecare, sa mearga la treburile lor. Nu se asezau domol, la vorba. Nu era vreme.
Eu eram cu iedutii prin gradina. Sedeam cu ei in saivan, unde mirosea a capra si a fan. Caprele erau plecate la camp, iar iedutii, mici fiind ramaneau singuri, ziua. Si-i incalzea soarele si aveau chef de joaca. Toti iedutii, dintotdeauna, au avut o pasiune pentru sireturile mele. Orice fel de incaltaminte aveam, daca aveau sireturi erau bune de ros. Aia mai mari se zbenguiau si sareau si topaiau si se impungeau cat era ziulica de mare. Imi placea sa stau ciucit in mijlocul lor si sa nu fac nimic. Iar iedutii veneau si sareau pe mine, apoi coborau, imi pasteau parul, ma ciuguleau de urechi si apoi iar sareau pe mine si topaiau. Ma foloseau pe post de bustean pe care sa se joace. Mai prindeam cate unul si-l pupam pe botic. Alteori stateam intins pe jos, pe spate si iedutii veneau si se urcau pe mine si veneau si imi rodeau nasul. Iar seara de seara, cand auzeau caprele ca veneau de la camp, incepeau o harmalaie de nedescris si fugeau si se strangeau toti in fata portii si asteptau sa se deschida si sa apara mamicile lor si sa suga. Din graba, unii mai nimereau pe la alta mamica si aceasta ii taxa imediat cu cate-un sut sau lovindu-i cu capul. Dupa cateva minute, insa, se aseza linistea. Iedutii sugeau toti ca disperatii, izbind cu botul in tatzele caprelor ca sa le dea mai mult lapte si scoteau niste sunete infundate de satisfactie, iar caprele rumegau linistite, acum ca-si regasisera plozii.
Zi de zi ma jucam cu ei. Uneori impreuna cu fratele meu, alteori singur. Sedeam acolo si singur, fara sa ma vada nimeni, fara sa vada nimeni ce fac eu, fara sa intentionez sa povestesc cuiva ce fac eu. Traiam clipa facand parte din ea. Si-mi placea. Si tare mai radeam de iedutii aia. Le-am pus si nume. 
Si asa am petrecut cele doua saptamani de vacanta, in mare parte jucandu-ma cu iedutii. Ii lasam sa se urce pe mine, imi placea sa-i vad fugind si radeam de ma prapadeam cand cate unul mai viteaz sarea in sus si facea pe tapul fioros.

Apoi, la cateva saptamani dupa au venit si Pastele si ne-am dus iar la tara. Prima mea grija cand am ajuns, a fost sa ma duc sa vad iezii. Dar mai inainte trebuia sa intru in casa si sa ma schimb. Si am vazut capetele a doi ieduti, asezate intr-un lighean, langa soba. Nu era prima data cand vedeam asa ceva. Eram obisnuit. Astfel de lucruri le-au vazut toti cei care au bunici la tara, toti cei care traiesc la tara. In zona bunicilor mei era si un obicei ciudat, acela ca femeile nu trebuie sa taie ceva. Pasari, animale. Nu. E pacat. Vedeai femei care n-aveau barbat sau al caror barbat era plecat la munca, cum ieseau cu pasarea in drum si asteptau sa treaca un barbat si-i dadeau sa le taie si lor pasarea. Si ala se executa imediat, dovedindu-si barbatia. N-am inteles niciodata de ce era pacat sa taie pasari o femeie, dar nu era pacat sa taie pasari un copil de 12 ani, daca era baiat. Si acum imi amintesc cat am patimit o biata rata pana am taiat-o, cand eram mic si mi-a dat-o o vecina sa i-o tai, ca era pacat s-o taie ea. Si eu eram mandru ca eram considera barbat.
In fine.
Eram obisnuit cu multe, iar capetele acelor ieduti nu m-au impresionat prea mult. Bineinteles ca mi-a fost mila de ei, dar nu chiar atat de mult. Insa, nu stiu de ce, probabil pentru ca eram constient de faptul ca pot impresiona prin inocenta mea si voind probabil sa vad efectul (sau poate chiar de mila – nu pot sustine exact ca stiu adevaratul motiv, caci este mult de atunci – aveam in jur de 10-12 ani, dar ceea ce stiu cu adevarat este ca un copil este cu mult mai inteligent decat crede un adult si ca ii poate prosti foarte usor pe adulti, bazandu-se doar pe faptul ca cei mari il cred nestiutor), m-am asezat jos, langa capetele de ieduti si am inceput sa vorbesc cu ele. Numisem unul din iezii taiati Pâciu. Si vorbeam cu el: „Pâciule, ma auzi? Uita-te la mine? Ma vezi?” si luam capul de urechi ori de cornite si ma uitam la el. „Hai, nu vii cu mine sa ne jucam?” Si tot asa. Si asa m-a gasit bunica mea cand a intrat in camera si a fost atat de socata, de impresionata, incat a inceput sa planga. Si imi amintesc ca de atunci si pana ce am crescut noi mari, nu am mai vazut capete de iezi prin casa si nu am mai fost pusi sa taiem pui sau pasari, chiar daca, la inceput eu vroiam, fiind obisnuit si crezand ca asa imi dovedeam barbatia...

Feliile de paine au sarit din prajitorul de paine, speriindu-ma si trezindu-ma din amintiri.
Painea prajita cu unt si cu dulceata de visine a fost delicioasa.

Moarte in dupa-amiaza

Cand a sunat alarma de la telefon, habar nu aveam ce se intampla cu mine. Nu prea intelegeam multe din cele din jur. Afara era lumina, dar geamul izolat fonic nu lasa zgomotul zilei deja incepute sa patrunda pana la mine. Dupa ce am amanat alarma m-am intins pe spate si m-am uitat in tavan. Si din nou, aceeasi senzatie de gol interior, de pustiu, m-a cuprins. Asteptam sa se umple cu ceva... si ma apasa asa, o senzatie, ca ceva s-a intamplat si trebuiue sa-mi amintesc ce. Spatele zdrelit bine in robinetul de la cada, in vreme ce ma luptam cu spalatul covorasului de baie, ma chinuia. Si in vreme ce somnul ma cuprindea, mi-am amintit. Ochii mi s-au deschis brusc si in interior am simtit cum golul ala se extinde si doare ca o bula de aer pe care ai inghitit-o din greseala. M-am intors pe o parte si am luat pozitia fetusului. As fi vrut sa nu-mi aduc aminte. Si sa nu-mi amintesc ceea ce proaspata amintire imi aducea aminte. Dar poate ca are un sens, sau un scop, amintirea asta. Prea s-a potrivit ca eu sa fiu martor al mortii. Cateva secunde mai devreme sau mai tarziu de m-as fi urnit din loc si n-as fi vazut nimic.

Intors pe-o parte, spatele nu ma mai durea. Capul greu imi amintea ca in lipsa de Spiritul Austriei, ceaiul negru cu rom Havana Club Anejo Especial poate fi un bun surogat pentru jagertee.

In vreme ce-mi adunam gandurile, alarma de la telefon m-a anuntat ca au mai trecut zece minute de leneveala in pat. Am amanat-o iar si, in aceeasi pozitie, am inceput sa rememorez intamplarea.

Desi altele imi erau planurile initiale pentru dupa-amiaza de ieri, intr-un final s-a potrivit cu o neasteptata bauta la terasa Argentine, din centrul vechi. La terasa fiind, cu un Edelweiss in mana, am observat ca, ametit cum sunt, mi-am uitat telefonul la magazin. Am sunat-o pe colega mea si am rugat-o sa ma anunte cand pleaca de la magazin, sa ne intalnim undeva pe drum si sa-mi dea telefonul.

Dand pe gat lichidul nefiltrat si rece, mi-am amintit o intamplare haioasa care tot acolo s-a petrecut, in partea cu restaurantul, nu cu mult timp in urma. O persoana din cele cu care eram la masa comandase inital o bere Silva, iar cand am aparut eu, evident, am comandat o nefiltrata Edelweiss (o bere pe care o recomand oricand). Gustand si vazand ca-i place, cand a comandat al doilea rand, a cerut la randul ei o bere Edelweiss. Barmanul, privind-o, i-a zis: "in sfarsit, te-ai hotarat sa-ti iei si tu o bere!". Flacaul a avut o bila alba din partea mea.

Vorba multa, saracia omului, si fara sa-mi dau seama timpul a trecut si colega mea m-a sunat pe numarul de pe care o sunasem eu, sa-mi spuna ca pleaca de la magazin. Am stabilit un loc de intalnire, am mai dat pe gat o gura de bere si am pornit voiniceste intr-acolo. Din mers mi-am pus castile pe urechi si am pornit muzica. Cand am iesit de la terasa si am cotit dreapta, am vazut, printre gramada de masini parcate, patru tineri care se jucau cu o minge. Si cand m-am apropiat de ei, intre o masina parcata langa ei si zidul unei case, s-au auzit niste zgomote specifice unei batai intre pisici. Unul din flacai, care mersese sa ia mingea ce le sarise acolo, a exclamat "bai, se bat doua pisici" si s-a indreptat spre locul cu pricina. Din mers, m-am abatut si eu spre trotuar. Pisicile, un motan mai mare si unul mai mic, erau in valtoarea bataliei. Cand flacaul cu mingea s-a indreptat spre ele si am aparut si eu, motanul cel mare a intrerupt batalia, l-a lasat pe celalat mai mic, pe care il pusese jos si a fugit. Totul, de la primul semnal al bataliei intre pisici si pana cand a fugit motanul acela, a durat mai putin de patru secunde. Rezultatul, insa, m-a socat. Socat a ramas si flacaul celalat, cu mingea in mana. Motanul mai mic, in urma bataii, se zbatea ca si cum l-ar fi calcat o masina pe cap. S-a zbatut, s-a tarat putin si mi-am dat seama ca el se afla deja in ghearele mortii. Flacaul acela, cu mingea in mana, a exclamat: "Bai, a omorat-o! O pisica a omorat alta pisica!".

Mie mi s-a ridicat parul pe ceafa si pe spate. M-am oprit si priveam scena. Pisoiul continua sa se zbata si era evident ca e pe moarte, ca alea sunt ultimele lui clipe. Capul il avea fixat pe asfalt si doar cu picioarele din spate isi mai arunca corpul in sus. Deschidea gura dar era evident ca nu mai poate sa traga oxigen. Ochii larg deschisi se uitau spre mine, dar nu mai vedeau nimic. Am vazut valul mortii cum i-a cuprins. Pisoiul continua sa se zbata, flacaii se indemnau unul pe altul sa nu se mai uite, iar eu am ramas inlemnit si-l priveam cum moare.

Cei de la Black Label Society imi spuneau in casti:

"My spirit is bent and there's blood on my hands

The more I'm down, the less I understand

Once so found, now so lost

I ask no questions, it's just one more bridge to cross"

Si nu puteam sa inteleg, cum naiba a fost posibil asa ceva? Cum a putut o pisica sa omoare alta pisica si inca in mai putin de patru secunde? Ce i-a facut, de i-a luat dintr-o data toate cele noua vieti legendare? E drept ca acesta, care murea, era mai mic, inclusiv de varsta, nu cred sa fi avut mai mult de 8-9 luni, insa tot mi s-a parut neverosimil sa poata fi ucis atat de repede, de alta pisica. Si ce au avut de impartit, de ce celalat a dorit sa-l omoare? Si cum de a reusit, atat de repede? Priveam si nu-mi venea sa cred. Iar agonia pisoiului se apropia de final, moartea punea stapanire pe el. Priveam impietrit.

Si mi-am amintit cat de greu moare o pisica. 

Bunicul meu a avut porumbei acasa de cand eram eu mic. Si intr-o zi a vazut motanul nostru urcat pe satra in podul careia erau porumbeii. Se plimba pe acolo, motanul. Aveam in jur de 10 ani pe atunci si erau si parintii mei la tara. Era motanul nostru favorit, al meu si al fratelui meu, iar babele din sat cand veneau pe la bunica si ne vedeau cum dormeam cu el in brate, sau cum venea si se alinta pe langa noi, ne scuipau sa nu ne deoache, ca prea bine ne intelegeam cu acel motan. Era cel mai iubit animal al nostru. 

Vazandu-l pe satra, bunicul a tras concluzia ca motanul nostru ii mananca porumbeii care ii tot dispareau si se imputinau. L-a cheamat si motanul a venit incet, alintandu-se, spre el. Bunicul a intins mana sa-l dea jos, iar motanul se mangaia de mana lui, se alinta. Era vara, toti eram in curte. Bunicul l-a luat in brate, l-a strans bine de picioarele din spate si fara de veste l-a izbit cu toata puterea de un gard de ciment. Fara sa stie daca s-a atins de vreun porumbel, fara vreo speranta ca astfel sa aiba porumbei de azi inainte, pentru ca erau destui motani in sat si bineinteles fara mila (desi motanul ii era drag) si fara sa se gandeasca ca noi, copii mici, eram la cativa pasi de el. Nu am putut nici o clipa sa inteleg de ce a facut asta. De ce, persoana la care tineam mai mult ca la tatal meu, imi ucidea tot ceea ce era mai frumos pentru mine acolo, singurul meu prieten de joaca adevarat?

Am sarit amandoi in picioare, am tipat mai rau decat daca am fi fost bagati in ulei incins si am inceput sa plangem si sa-i zicem sa-l lase in pace. Dar motanul nu a murit din acea lovitura. Insa nici bunicul meu nu s-a oprit. Timp de cinci minute, in fata noastra care tipam cu lacrimi in ochi sa-l lase, l-a lovit cu capul de acel gard. L-a calcat pe cap. L-a lovit cu o lopata... dar parca era surd. Parea ca nici pe noi nu ne aude, nici pe mama mea, fata lui, care ii zicea sa-l lase ca plangem noi. Dupa vreo cinci minute, probabil ca a obosit, s-a oprit. Nu o sa pot uita niciodata felul in care arata motanul meu drag, dupa. Insa, atata timp cat eu nu sunt capabil sa fac miracole, cred in ele. Iar atunci, probail ca am vazut un miracol. Dupa toate loviturile pe care le-a primit, motanul inca mai misca. Lipit de pamant, naucit, s-a echilibrat cum a putut el mai bine si, lipit cu burta de pamant, respirand greu, sacadat, privea cu ochii mari, fix, in fata. Desi nu mai putea nici sa miste capul, desi nu putea sa gandeasca, in privirea lui s-a vazut cea mai mare lipsa de a putea intelege „DE CE?” Nu facuse nimic, in jurul lui erau doar persoanele care erau totul pentru el si tocmai ele sa-i faca asta. Ochii lui priveau fix inainte, dar se vedea ca incearca sa ne vada pe toti. Probabil ca el nu se intreba „DE CE?”, pentru ca nu putea sa gandeasca. Insa tot ceea ce vroia el era sa scape de acolo. Brusc, s-a trezit in mijlocul dusmanilor. Si ma gandeam cu durere in suflet ca eu i-am aratat bunicului meu motanul pe satra. 

Dupa cateva clipe, a facut cativa pasi si a ramas iar lipit de pamant. Poarta era deschisa, asa ca s-a strecurat afara. A mai ramas in drum, a ajuns in fata gardului de peste drum. Acolo a stat vreo 10 minute. Am fost atat de ingrozit, incat nici nu am avut curaj sa ma apropii de el, sa vad ce are, si plangeam in continuare. Bunicul meu s-a mai inmuiat si ne-a zis. „Lasa-l ma, ca nu moare. Dar nici nu mai calca pe aici!” 

Motanul a sarit, cu un ultim efort pe gardul vecin, a cazut in partea cealalta si nu l-am mai vazut de atunci. Seara m-am uitat peste gard in gradina vecinului, sa vad daca nu cumva o fi murit pe acolo. Nu l-am mai vazut. Dar cum lucruri bune se intampla, peste un an l-am vazut in poarta unei vecine, statea la picioarele ei. La doua case distanta de noi, peste drum. M-am bucurat de parca as fi vazut un prieten care de 10 ani era dat disparut in razboi. L-am chemat si vecina ne-a spus ca e la ea de vreun an. Si, culmea, cand l-am chemat, ca un catel, motanul a venit la picioarele noastre. A doua zi a venit acasa. Era mult mai salbatic, se folosea de gheare ca un animal de prada; era mai morocanos, mai independent si mai „cu ochii in patru”. Nu mai era acelasi motan lipsit de griji, care fusese inainte. Reactiona mult mai greu la mangaierile noastre; parea mai batran si era plini de cicatrici. Dar eram fericit ca traieste.

Si ma gandesc eu acum: daca un taran in putere n-a reusit timp de cinci minute de incercari asidue sa omoare un motan, cum a reusit motanul de aseara sa omoare pisoiul ala in mai putin de patru secunde?!

Am pornit spre locul de intalnire, mi-am recuperat telefonul si, gandindu-ma la motanul meu de la tara care supravietuise, aveam un sambure de speranta ca poate isi va reveni si ala micu. Cand am trecut din nou pe langa acea masina, pisoiul era deja mort. L-am atins. Labutele deja ii intepenisera. Cativa purici ieseau din blanita lui, paraseau "locuinta" al carei sange incepuse sa se raceasca. Ochi ii avea deschisi, dar nu mai vedeau nimic.

Cei de la Anathema imi spuneau, in casti:

"We are just a moment in time,

A blink of an eye,

A dream for the blind,

Visions from a dying brain...

I hope you don't understand!"

Alarma a sunat iar, in dimineata asta. Era vremea sa plec. M-am ridicat, m-am imbracat si am plecat. In drum spre metrou am vazut o pisica tarcata care mi-a taiat calea. Si mi-am amintit din nou de pisoiul de aseara. De incercarile lui zadarnice de a evada din ghearele mortii, apoi de privirea aceea rece, goala, moarta. Si m-am infiorat.

Rece, intunecata si inspaimantatoare este aripa mortii! Si falfaie mereu, pe langa noi. Mereu, la mai putin de 50 m in jurul nostru, ceva moare. Singura certitudine, in viata, e moartea.