"E mult mai bine sa fii vesel"

Miercuri, 18 iunie. Am ajuns acasa plin de papornite. Fusesem la cumparaturi, dupa munca. Am desfasurat continutul lor pe masa din bucatarie. Ce era pentru baie am dus la baie, ce era pentru bucatarie am lasat in bucatarie, ce-a fost pentru frigider am asezat unde am gasit loc, ce era pentru mine... nefiltrata am pus-o la congelator, sa se raceasca repede. Langa ea am asezat si un pahar de 500 ml, gol, pe care scrie weizen, sa aiba bruma pe el cand il voi scoate. 

Am taiat niste felii de branza si de rosii, am pus la incalzit ultima ramasita de mancare de mazare cu inimi si pipote de pui, am uitat de ea pe aragaz si am fiert-o a doua oara. Am scos-o pe geam afara, pe pervaz, sa se raceasca si m-am asezat la masa. Am terminat de mancat (inclusiv mazarea), m-am ridicat, am scos nefiltrata si paharul din congelator si le-am pus pe masa. Am desfacut berea si am turnat-o in paharul deja inghetat, privind cum disparea gheata de pe pahar acolo unde curgea lichidul tulbure. Spuma a iesit exact atat cat imi place. Am savurat cu pofta, apoi m-am indreptat spre camera mea. Am uitat sa fac curat in bucatarie. M-am intors, am curatat masa, am spalat vasele, unele le-am lasat in chiuveta "la inmuiat" si m-am indreptat spre camera, unde mi-am cautat paharul. L-am gasit. L-am golit si m-am reintors in bucatarie sa il reumplu cu o noua nefiltrata. Tot rece. 
Am revenit in camera si am pornit calculatorul. S-a deschis automat pagina google si o caracatita se scarpina in cap, mirata, nestiind ce sa aleaga intre doua drapele: Brazilia vs. Mexic. In acel moment am devenit si eu din nou constient ca exista un campionat mondial de fotbal care acapareaza atentia omenirii. Zic sa ma uit si eu.

Imi caut telecomanda si dupa lungi cautari o gasesc. Plina de praf, avea si panze de paianjen pe ea. O curat, o lustruiesc cu o carpa si apas pe buton. Nimic. Normal, tv-ul e stins, beculetul rosu nu se vede. Apas pe butonul tv-ului si nu se intampla nimic. Verific. Era scos din priza. Caut priza. Nu mai era prin preajma (neavand priza in acea zona, foloseam un prelungitor care acum nu era in raza de actiune a cablului de alimentare a tv-ului). Caut prelungitorul si-l gasesc cocotat pe calorifer. Infig stecherul in priza, acolo unde e, lasand cablul tv-ului sa atarne ca o sfoara pentru uscat rufe, prin camera. Beculetul rosu se aprinde.
Apas din nou butonul telecomenzii. O puzderie de purici zgomotosi invadeaza ecranul, pana cand li se taie sonorul automat. Sareau la gramada unii peste altii. Verific. Nu era antena infipta in mufa. Caut antena. O gasesc intepenita pe sub mobila. Dau la o parte praful si mizeriile de pe mufa si dau s-o infig in tv, dar habar nu am unde ii e locul. Ma intreb de ce naiba mai platesc abonament la cablu tv?!
Intorc tv-ul spre mine. Gasesc gaurica si ii infig mufa. Tv-ul prinde glas: urla una de mai mare dragul. Era pe un post de muzica unde zbiera una de zici ca era in chinurile facerii.
Am luat telecomand si am inceput sa schimb posturile. Nu stiam ce post caut, ca habar nu aveam unde se difuzeaza meciurile. Si chiar daca as fi stiut pe ce post e meciul, oricum nu stiam unde se afla acel post in grila de programe a tv-ului. Asa ca am inceput sa butonez la telecomanda. Sedeam cu paharul cu bere intr-o mana si cu cealalta butonam la telecomanda, imaginile apareau si dispareau in fata mea si ma simteam ca Al Bundy. 

Am gasit si meciul. Era 0 - 0. Repriza a doua. M-am uitat vreo 10 minute. Tot auzeam nume care nu-mi spuneau nimic, insirate de catre comentator. Nu tresaream la nicio faza. Nu ma interesa nimic. Nu avea nicio miza pentru mine. Dar ma uitam. Beam din bere si ma uitam. Si cand am terminat si a doua bere, tot ma uitam la meci. M-am simtit tampit. Am stins tv-ul si am aruncat telecomanda, fara sa acord importanta locului unde va ateriza. Am scos si stecherul din priza, ca n-aveam rufe de uscat. M-am dus in bucatarie, am luat a treia nefiltrata si m-am apucat de ceva serios, ceva ce-mi aducea multumire si implinire. De recititul cartii lui Hemingway, "Pentru cine bat clopotele".

Au trecut 84 de ani de cand a aparut aceasta carte. Anii care au trecut au dat putinta unei mai lucide aprecieri a romanului si au intarit intr-un sens cuvintele scrise de un critic american la aparitia cartii:
"Iata o carte pe care oamenii o vor citi de aici inainte multa vreme, atat de multa vreme, incat cartea va trebui sa fie, pana la urma, precedata de o introducere care sa reaminteasca altor generatii cum s-au intamplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo si unde si de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway (la vremea aceea inca nu erau scrise "Island in the stream", "The old man and the sea" ori "The Garden of Eden") si unul dintre cele mai bune romane despre acest inger muritor care este omul."

Primele randuri pe care le-am citit din carte, acolo unde aveam semnul de carte lasat, au fost cuvintele pe care si le adresa siesi, personajul principal: "Esti pe cale de a ajunge la fel cu toti ceilalti. Devii si tu morocanos si intunecat. Misiunea asta te cam coplesise. Te coplesise cam mult.
Cei mai buni dintre cei buni, cand stai sa te gandesti temeinic, sunt veseli. E mult mai bine sa fii vesel, iar afara de asta, veselia mai indica si altceva. E ca si cum ai deveni nemuritor inca de cand esti in viata."

Si mi-am amintit de prima data cand am citit aceasta carte si de impactul ei asupra mea. Si mi-am amintit si ca de la pagina patru a cartii, ultimul paragraf, am stiut fara rezerve ca o sa-mi placa. Acolo, sedeau scrise urmatoarele randuri: "Tanarul acela, pe care il chema Robert Jordan, era lihnit de foame si chinuit de griji. Flamand era deseori, dar griji de obicei nu avea, fiindca nu acorda nici un fel de importanta celor ce i se puteau intampla...".
E-hei, Robert, cate aveau sa se schimbe in felul tau de a vedea lucrurile, pe parcursul acestei carti!

Iar scenele de dragoste, petrecute intr-un sac de dormit, afara in zapada, sus pe munte si in vreme de razboi, sunt uluitoare.

Ar putea fi... dar nu e!

Netrezit bine inca, desi era deja ora pranzului, am luat loc pe un scaun din metrou si mi-am pus castile. Am pornit melodia de mai sus. Si cu auzul desfatat de aceste sunete si cu sufletul plin de tot ce reprezinta aceasta melodie, am inceput sa privesc la lumea din metrou.

Am vazut doi varstnici, probabil sot si sotie, care stateau unul langa altul fara sa-si spuna o vorba. Dar nu erau incruntati. Stateau doar unul langa altul si asteptau sa ajunga unde aveau treaba. Mergeau impreuna. Oameni multi si feluriti in metrou. Un grup de tineri vorbeau zgomotos aproape de spatiul dintre vagoane. O femeie imbracata foarte elegant, se tinea cu o mana de bara si era dusa pe ganduri. Un tip cu sapca si par carliontat o masura de sus pana jos. Langa mine un baiat citea, iar fata de langa el tragea cu ochiul la ce citeste. In fata mea o tipa blonda, imbracata sumar, prin ale carei haine (sumare si largi) se ghicea conturul sanilor, sedea rezemata de scaun, cu capul sprijinit de fereastra metroului. Avea ochii inchisi iar buzele ii murmurau un cantec pe care-l asculta la casti. Pe la umeri, pe sub maneca larga, intr-un alt context si intr-un alt loc, mai intim, o mana ar putea patrunde, mangaindu-i pielea, pana ar poposi pe sani. Sigur ar sti ce sa faca, odata ajunsa acolo. Ar putea fi, oare, mana oricui?!...

Ma gandeam ca si acolo unde crezi ca insemni mult, poate fi posibil sa insemni de fapt ceea ce ar putea insemna oricine. Doar ca s-a intamplat sa fii tu. Ceva, la un moment dat, s-a intamplat si a facut sa fii tu. La fel cum, ceva, la un moment dat, se poate intampla si apoi sa nu mai fii tu. Sau ea sa nu mai fie... ea.

Si apoi sa-ti amintesti tot ce faceai, dar sa nu-ti mai poti aminti ce simteai cand faceai.

Ar putea fi oricine, intr-adevar. Ar fi putut fi!... Dar n-a fost oricine. N-am fost oricine. Si asta are o mare importanta.

Si nici n-a fost, nu e si nici n-o sa fie vreodata "oricine".

Iar unele lucruri, chiar si senzatii, nu se uita niciodata.

......................

La Unirii au coborat si cei doi varstnici. El s-a oprit si i-a facut loc ei, sa iasa prima. Si a tinut-o grijuliu de mana cand a pasit pe peron. Pentru ca nu era "oricine".

Noapte de primavara (o alergare in forta)

Nu am mai alergat de la intamplarea povestita aici, adica de trei luni jumate.

Aseara am ajuns acasa cu putin inainte de ora 21. Afara fusese soare. Mult soare. In casa era placut. Am intrat in camera... of! Intr-una din zilele saptamanii trecute, nici nu mai stiu exact care, m-a apucat vrednicia si m-am hotarat sa imi fac ordine in camera. M-am apucat de treaba, scotand toate lucrurile afara din sifonier si imprastiindu-le prin camera, cu scopul de a le baga la loc, aranjate, sa am idee ce si pe unde se afla, cand caut ceva. Am impachetat frumos niste tricouri, le-am pus intr-un sertar... si restul a ramas asa. In plus, s-au mai adaugat cateva lucruri ramase in urma intoarcerii din tura cu bicicleta de duminica. Si peste tot mormanul acela de diverse lucruri si bulendre, in care nu mai am nici cea mai vaga idee ce si pe unde se afla, trona uscatorul de rufe. Abia am resuit sa-mi fac loc spre calculator. L-am pornit si am deschis site-uri cu prognoze meteo. M-am uitat pentru muntii Parang. Ploaie usoara doar in weekend. Restul zilelor soare. M-am uitat si pentru muntii Lotrului. La fel. Am pornit muzica.

M-am dus in bucatarie si mi-am spalat un mar. L-am mancat. Era dulce-acrisor si scartaia cand il striveam cu maselele. Era zemos.

Am revenit in camera. Am mai pierdut vremea in fata calculatorului. Apoi am privit in jur. Trebuie sa ma apuc de ordine, mi-am zis. Nu mai am loc, nu mai gasesc nimic. M-am apucat sa strang hainele de pe uscator. Le-am asezat ordonate, pe pat. M-am intors sa strang uscatorul si am calcat pe ceva. A trosnit ca o carcasa de plastic care se sparge. Ceva din accesoriile pentru bicicleta, m-am gandit. O fi farul, pe care abia l-am luat si inca n-am apucat sa-l folosesc? Nu m-am uitat sa vad ce e. Eram indispus. Am iesit din camera. M-am dus in bucatarie, mi-am luat ceasul de pe frigider, m-am intors in camera, m-am imbracat in niste pantaloni trei sferturi negri, am aruncat un tricou tehnic pe mine, rosu si mi-am pus pe cap o sapca, tot rosie. Mi-am luat o pereche de sosete de alergare, m-am dus la usa, m-am incaltat in pantofii de trail running, mi-am pus castile pe urechi, am setat mp3-playerul numai pe melodii de la Travka, am smuls cheile de pe dulap si le-am vart, zornaind, in buzunar, le-am scos, am descuiat usa, am iesit, am incuiat-o la loc, mi-am agatat cheile la pantaloni cu brelocul cu carabiniera si am chemat liftul. Amintindu-mi ca m-am hotarat sa alerg, am pornit usor, pe scari. Desi stau la etajul noua. Era ora 22:38.

Am mers in alergare usoara pana la intrarea in parcul IOR. Cand am intrat in parc, nu era lumina. Becurile erau toate stinse, la intrare. Am simtit un miros placut, patrunzator, de copaci in floare. Dar nu mi-am dat seama despre ce copac sau floare e vorba. Insa mirosul m-a urmarit pana la malul lacului.

M-am pregatit de alergarea serioasa. Nu aveam chef sa fac o alergare de antrenament, constanta. Aveam chef sa ma epuizez repede, sa dau tot ce pot, sa vad cat sunt in stare sa rezist, asa, la prima alergare dupa mai bine de trei luni. Mi-am scuturat putin picioarele. Niciodata n-am stiut ce exercitii sa fac, de incalzire. Mi-am pornit cronometrul si am plecat. Tare. Alergam tare, intr-un ritm pe care era limpede ca nu-l puteam duce pana la capat. Dar n-am incetinit. Vroiam sa fac o tura de lac, cat pot de repede. 

Am uitat ca vara budele ecologice din parc, put, asa ca am trecut pe langa prima cu gura deschisa. N-a fost prea placut. Pe-a doua n-am vazut-o, asa ca tot cu gura deschisa am trecut pe langa ea. Prin parc erau oameni. Parinti cu copii, tineri cu role, cu biciclete sau in grupuri vesele, erau si cativa alergatori. Era racoare si placut. Doi indragostit se tineau de mana. S-au sarutat chiar cand am trecut pe langa ei. 

Respiratia a inceput repede sa mi se agite. La prima trecere pe sub pod, deja imi auzeam inima in urechi, pe langa muzica din casti. Dar continuam sa fortez alergarea. Nu tot timpul reuseam sa mentin un ritm constant. Incepeam, incet, incet, sa scad viteza. Cand realizam asta, acceleram iar. Simteam incordarea in totii muschii. Plamanii pompau de parca vroiau sa-mi iasa din piept. Cand am trecut pe partea cealalta a lacului, observam ca oamenii intorceau mereu capul cand ma apropiam de ei. Dupa ceilalti alergatori nu intorceau capul. O alergatoare chiar s-a speriat cand m-am apropiat de ea. Intr-o pauza dintre melodii, am inteles de ce. Respiratia mea suiera ca o locomotiva. 

Cand m-am apropiat de a doua trecere pe sub pod, imi simteam inima peste tot: in piept, in gat, in urechi, in palma, in genunchi. Parea sa bata peste tot. Habar n-aveam cat aveam pulsul. Respiram cu gura larg deschisa si tot nu era suficient. Am mai incetinit ritmul, dar cand am trecut pe sub pod, cei de la Travka urlau ceva in casti, asa ca am urlat si eu pentru motivare, ca atunci cand ridici o greutate mare, de jos si am mai accelerat putin, dar nu pentru mult timp. Apoi mi-am gasit un ritm sustinut cu care imi era mai bine. 

A inceput sa ma intepe in piept, in partea dreapta. M-am intrebat ce se poate intampla. M-am gandit ca o sa aflu. Cel mai probabil, o sa ma opresc cand n-o sa mai pot. 

Am inceput sa-mi simt tot corpul cum reactioneaza, cum protesteaza. Ceea ce simteam imi aducea oarecum aminte de ultimii km inainte de sosire la maratoanele montane, cand tot corpul imi cerea sa ma opresc, iar eu nu vroiam sa rup ritmul, ducand o lupta cu corpul meu sa-l fac sa mai reziste putin. Aceeasi lupta o dadeam si acum. Am mai accelerat putin, in speranta de a termina mai repede tura. Muschii imi erau incordati, pana si mainile pe care le balabaneam pe langa mine erau incordate. Taiam cu ele aerul de parca vroiam sa rup ceva cu latul palmei.

Mai aveam cateva sute de metri. Am trecut pe langa o constructie. Mirosea a gogosi. Gogosile sunt bune. Cele pe care le mancam, nu cele pe care le spunem. Am alergat cat de tare mai puteam.

Am simtit cum vederea incepe sa mi se impaienjeneasca. Vedeam puncte luminoase cum se plimbau prin fata ochilor. Respiram ca si cum mi-as fi dat duhul. Fata imi era foarte concentrata. Simteam o vaga senzatie de plutire si de detasare. Lumea din jur era limpede si luminoasa, dar parca se incetosa pe margini. 

Pe ultimii cativa metri am mai incercat un sprint, dar n-am mai fost in stare de nimic. Am ajuns in locul de unde am pornit si am apasat mecanic pe butonul de stop al cronometrului. Am facut cativa pasi, oprindu-ma din alergare, dar parca nu erau picioarele mele. Iar aerul nu imi parea suficient. Am iesit de pe trotuar pe iarba din margine si am urcat putin, printre copaci. Apoi, cu fata la panta, m-am sprijinit cu mainile in iarba si am stat asa, putin. Iarba s-a strivit sub mainile mele si mirosea placut. Respiram de parca sufletul vroia sa iasa din mine.

Acum, ca ma oprisem, simteam cum iese caldura din mine. Fata mi s-a incins cumplit si cred ca eram rosu ca fierul incins. Am simtit transpiratia cum iese prin toti porii. Ardeam. Mi-am dat sapca jos si am aruncat-o in iarba. Cei de la Travka insistau: "Sunt un erou, cu capul gol..."

Am zambit. M-am asezat jos, pe iarba si m-am rezemat de un copac. Imi recapatam suflul. M-am uitat la ceas: 13:01:48 min. La antrenamentul meu, e rezonabil sa ma simt asa dupa o alergare de 3,2 km cu 4 min/km. Dar tot e limpede ca ma rablagesc. E drept, n-am incercat niciodata sa vad cat de repede pot sa fac o tura de lac in alergare. Dar mi-am propus ca in vara asta sa reusesc sa dau o tura sub 10 minute.

Respiratia mi s-a linistit, iar corpul mi-a fost invadat de o stare generala de bine. Imi simteam toti muschii cum incep sa se detensioneze. M-am ridicat, mi-am luat sapca de jos, mi-am pus-o pe cap si am coborat pe malul lacului pentru inca o tura de lac, de data asta de relaxare. Am pornit usor. Transpiratia se uscase pe mine si acum mi se facuse frig. Cand am ajuns la prima trecere pe sub pod, incepusera dintii sa-mi clantane. Am marit ritmul, sa ma incalzesc. Alergam, respiratia mi se accelera, dar nu ma incalzeam. Nici nu transpiram.

O rata se indrepta prin fata mea, la pas, spre lac. Pe malul lacului, in iarba, patru bobocei de rata se invarteau de zor, cu treburi doar de ei stiute. Alergand, am uitat ca mi-e frig. Cand mi-am amintit ca imi fusese frig, am realizat ca nu-mi mai era. Dupa ce am trecut a doua oara pe sub pod, am simtit cum plumbul mi se lasa in picioare. Au devenit, dintr-o data, foarte grele. Am alergat domol, de revenire. Am terminat a doua tura in 17:08:22 minute. Cand am incheiat aceasta a doua tura, respiram deja normal. Ce mare diferenta pot sa faca patru minute!

Am mers la pas spre casa, ascultand muzica. Nu mai aveam chef sa alerg. Cand m-am apropiat de intrarea in bloc, am simtit iar mirosul acela placut, de pomi infloriti. Era un pom pe care-l cunosc, dar nu stiu cum se numeste. Un fel de salcie. Iar deasupra lui, trona coroana unui salcam. Era inflorit. Stau din 2010 aici si nu stiam ca in fata blocului am un salcam.

Am ajuns acasa, am dat drumul la apa in cada si intre timp mi-am facut de lucru pe la calculator. Apoi mi-am dat seama ca imi era foame. Mi-am facut o salata si mi-am pus doua oua in tigaie. Galbenusul unui ou s-a spart si s-a amestecat cu albusul. Ma uitam la ele cum sfaraie in tigaie. Cand au fost gata, le-am luat cu o paleta si le-am pus pe farfurie. Le-am mancat. Am mancat si salata.

Mi-am facut si un milkshake: lapte, banane, migdale, miere si gheata. Cand am pornit blender-ul m-am uitat la ceas. Trecuse de miezul noptii. Cand a fost gata, am pus bautura in pahar.

Am bagat laptele in frigider. Am vazut acolo sticla de vin si mi-am amintit ce spunea Hemingway. Ca vinul e un anestezic bun. Asa e. Dar eu n-aveam de gand sa-mi anesteziez starea. Gandind asta, am deschis dopul de la sticla cu lichior de mure, pe care l-am cumparat in tura de duminica, cu bicicleta. Am ajuns atunci cu 250 ml acasa. Am mai baut intre timp. Acum, tot ce mai era in sticla l-am turnat in paharul cu lapte. Era plin de amintiri proaspete. Firisoare rosii s-au imprastiat prin bautura. Am amestecat si am plecat cu paharul in baie. Mi-am luat cartea. Sonata Kreutzer, de Tolstoi.

Simteam furnicaturi in muschii picioarelor. Si ai spatelui. Probabil am fost prea incordat. Apa era potrivit de calda. Aproape ca m-am prabusit in ea. Am stat putin asa, cufundat in apa, privind in gol. Apoi am luat cartea. Am citit cateva randuri. N-aveam chef. Era prea agresiv Tolstoi, pentru starea mea de atunci. M-am bucurat de baia calda. Am terminat bautura din pahar. Am iesit, pasind pe covorasul pufos cu picioarele ude. M-am sters si am tras halatul de baie pe mine. 

M-am dus in camera. Acelasi dezastru. De maine o sa ma apuc sa-mi fac ordine. M-am uitat pe ce calcasem inainte de a iesi la alergat. Era capacul de la un spray deodorant. Nicio paguba.

Am luat hainele pe care le ordonasem frumos, pe pat, dupa ce le dadusem jos de pe uscator si le-am asezat, la fel, ordonate, pe jos. Apoi am luat o carte de Hemingway, m-am bagat in pat si am recitit din ea pana cand mi s-au ingreunat pleoapele.

Finalul cartii il surprinde pe povestitor intr-o masina, tinand in brate pentru cateva clipe femeia care-i era draga, dar cu care nu va putea sa fie niciodata. Cartea se incheie cu urmatoarele cuvinte:

"- Oh, Jake, sopti Brett, cata bucurie am fi putut trai impreuna!

In fata noastra se ivi un politist calare, in uniforma kaki, care dirija circulatia. Isi inalta bastonul. Masina frana brusc, aruncand-o pe Brett si mai strans la pieptul meu.

- Da, rostii atunci. Nu-i incantator gandul asta?"

Am inchis cartea, am stins lumina, m-am intins in pat si am adormit.

Trezirea

M-am trezit cu aceeasi melodie de la Rammstein (Fruhling in Paris) cu care telefonul ma readuce la viata de ani de zile. Am facut ochi, am vazut lumina de afara, prin draperii si m-am intrebat daca mai ploua. Mi-a fost greu sa ma trezesc, asa ca m-am intors pe partea cealalta. Am adormit. Dupa 10 minute, telefonul m-a trezit iar. L-am oprit si am adormit cu mana pe buton. Cand a sunat a treia oara, m-am ridicat in capul oaselor, mi-am dat picioarele jos din pat si le-am varat in papuci. Am stat asa pe pat, o vreme, in sezut, cu capul in maini, cu picioarele in papucii de cauciuc si privind la covor. In urma noptii ramasese in mine un gol nesfarit. Asteptam ca in acest gol sa reapara acel firicel mic de praf, numit speranta. 

Mi-am amintit niste cuvinte pe care le-am scris odata, demult, prin negura timpului: "Partea cea mai frumoasa a vietii o reprezinta clipa sfanta a diminetii cand, trezindu-te, privesti fericit razele soarelui, asculti cantecul pasarelelor si simti mirosul ierbii scaldate in roua, fara a-ti aminti inca realitatea care te inconjoara." 
Am scuturat din cap. Simteam doar aerul inchis din camera si auzeam cum un vecin trage apa la wc.

Un oftat anemic a evadat dintre buzele mele intre-deschise. M-am ridicat greoi, am deschis usa camerei, am iesit pe hol si, in drumul meu catre baie, m-am lovit de noul cuier cu care nu m-am obisnuit inca, aparut acolo odata cu noua mea colega de apartament.

Apoi m-am imbracat in graba. Timpul trecea, nu ma astepta pe mine sa ma desmeticesc. N-am mancat nimic, am baut doar cateva guri dintr-o sticla de cola pe jumatate golita, pusa la rece, in frigider. Am simtit o arsura in stomac. Mi-am zis ca o sa mananc ceva pe drum.

Am parasit barlogul, intrebandu-ma daca am incuiat usa. Am coborat cu liftul. Cand am iesit din scara blocului, am vazut un flacau care sedea jos pe scarile de la intrarea in bloc. Fuma. Nu-l cunosteam. M-am gandit daca sa-l salut sau nu. Pana sa ma hotarasc, trecusem deja de el. Asfaltul turnat pe aleea de la iesirea din bloc ce se strecoara printre gardul viu care inconjoara gradinitele blocului, era ud. Am vazut un melc care se straduia sa treaca dintr-o parte in alta. L-am luat si l-am dus din picioarele oamenilor, in gradinita spre care se indrepta. Mereu fac asa. Am vazut prea multi striviti de oameni neatenti sau nepasatori. 

Si mi-am amintit de aseara, cand veneam acasa. Am iesit de la metrou fix in acele clipe cand ploaia atinsese apogeul. Un fulger m-a salutat, cu onorul de rigoare al tunetului. Cand am ajuns in fata blocului, ploaia se mai domolise. Frunzele gardului viu frematau cicalite fara oprire de ploaia marunta si rece si mirosea a ud si a verde. Am vazut un melc ce se tara pe asfaltul umed si m-am oprit brusc, m-am aplecat si l-am ridicat si l-am dus in directia dorita de el, luandu-l din picioarele trecatorilor. Cand m-am oprit si m-am aplecat, am zarit cu coada ochiului pe cineva care venea grabit sa intre in bloc si s-a oprit brusc, sa nu dea peste mine. Apoi am auzit o voce de fata tanara:

- Si eu fac asa! Mereu ii dau la o parte. Sa nu fie calcati.
Apoi a mai zis ceva, dar n-am auzit ca aveam castile pe urechi si tocmai ma indreptam de spate, iar gluga gecii mi-a fosnit pe cap. Am oprit muzica, fara sa-mi dau castile jos si am dat din cap zambind (a salut sau confirmare a celor spuse, nici mie nu mi-era prea clar). Am intrat in bloc, mi-am dat gluga jos, m-am scuturat de ploaie si am intarziat la cutiile postale. Ea a ajuns la lift care era deja la parter. A deschis usa si m-a intrebat daca urc. I-am confirmat. Am urcat in lift. I-am spus ca eu merg la 9. Ea la 5. Am apasat pe butonul 5 al liftului. Liftul a pornit. Nimeni nu mai zambea, nimeni nu spunea nimic. Fiecare cu el insusi, cu gandurile lui. Ea a coborat la 5, eu am urcat la 9.

Dupa ce am mutat melcul ce-mi iesise in cale in aceasta dimineata, am pornit la drum, spre munca. Inca nu simteam foamea. Am trecut printr-un gang, in spatele blocurilor. In gang era curent. In partea cealalta, trotuarul era ud. Am cotit stanga spre metrou si ma pregateam sa-mi pun castile cand am simtit sub picior ceva care se striveste si am auzit acel sunet inconfundabil, ca atunci cand calci pe coji de ou. Am sperat sa ma insel, dar cand m-am uitat am vazut melcul strivit. Era facut terci. Fusese un melc mare. Si am avut dintr-o data sentimentul zadarniciei tuturor actiunilor mele. In fata, o pisica a traversat trotuarul. Mi-a sfasiat inima. Era tarcata, cu parul scurt, ciufulit si bortoasa. Burtica ei, in care mici fiinte asteptau sa iasa la lumina, mi s-a parut un lucru foarte trist. Noi biete creaturi ce vor mieuna disperat si cumplit, in incercarea lor de a scapa de foame, pana cand vor disparea, strivite de cauciucul vreunei masini, ori ucise de vreun caine sau de vreun biped ce va dori sa demonstreze ce mascul feroce e el. 
Am simtit o stare da rau sufletesc, la aceste ganduri. Si mi-am amintit o discutie petrecuta intr-o padure, determinata de ideea de a lua de acolo un catel parasit, cand nu prea vroiam sa fiu de acord cu cele ce mi se spuneau. Despre ipocrizia sufletului nostru. Trecem de atatea ori, nepasatori, prefacandu-ne ca nu vedem, ca nu auzim, pe langa atatea fiinte suferinde (fie ei oameni sau animale) si nu miscam un deget, iar odata ni se pune pata pe o situatie anume si insistam, doar acolo, doar in acel caz izolat, sa schimbam ceva. Probabil doar pentru a ne demonstra noua insine ca, totusi, suntem buni, ca ne pasa si cu gandul ca astfel vom sterge toata nepasarea ori pasivitatea in fata suferintei, trecuta si viitoare.

Am ajuns la metrou, am urcat laolalta cu ceilalti si mi-am scos cartea. In fata mea, pe scaun, sedea o fetita care se uita atenta si curioasa la cartea din mana mea. Era imbracata intr-o rochicioara albastra cu buline albe, peste care avea trecuta o jacheta de ploaie. Picioarele le avea acoperite cu strampi albi si era incaltata in pantofiori negri, legati cu o curea cu catarama de metal. Era bruneta si avea parul prins in doua codite neimpletite. Am privit-o peste marginea de sus a cartii. Prinzandu-mi privirea, s-a uitat atenta si ea la mine. Eu mi-am tras fata in jos, ridicand in acelasi timp si cartea putin, pana cand mi-am ascuns de tot privirea. N-o mai vedeam, vedeam doar randurile din carte. Si, brusc, am tras cartea in jos, pana la nivelul barbiei, am bulbucat ochii si am schitat un zambet haios si am mimat cu buzele: "Bau!". Fetita a inceput sa rada in hohote, batand din palme si dand agitat din picioare, sarind pe scaun in sus, in acelasi timp. Mama ei a atentionat-o sa fie cuminte, dar fetita era numai ochi la mine. Eu imi mai ascundeam ochii dupa carte, apoi ii readuceam la vedere. Uneori rapid, alteori incet, ca o pisica ce te pandeste din spatele unui paravan. Cand mi-am apropiat ochii, privindu-mi cu ambii varful nasului, fetita a ras iar zgomotos. 

Si atunci am inteles cate greseli fac. 

Gresesc cand cred ca visele, chiar si cosmarurile, sunt mai bune decat realitatea pentru simplul motiv ca din ele te trezesti si rasufli usurat ca a fost doar un cosmar, dar din realitate n-ai nicio scapare. 

Gresesc cand las timpul sa aseze lucrurile in locul meu si cand aman sa spun ceea ce am de spus. 

Gresesc cand cred ca partea cea mai frumoasa a vietii o reprezinta clipa diminetii atunci cand, trezindu-te, privesti fericit in jur fara a-ti aminti inca realitatea care te inconjoara.

Partea cea mai frumoasa a zilei, insa, ramane dimineata cu soarele rasarind vestind inceputul unei noi zile care ne asteapta sa o traim cum ne vom pricepe noi mai bine.

Iar Octavian Paler spunea: "Nu exista pustiu, exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim." 

Si tot el marturisea: "N-am stiut ca floarea amara a singuratatii are, atunci cand o atingi de obraz, sunetul unor pasi care pleaca." 

.............................................

Cand am ajuns la magazin un client ma astepta in fata magazinului. A intrat imediat dupa mine si mi-a zis:

- Tinerete, uite ce vreau eu de la tine...

Intuneric si lumina*

Lumina

Deja se innorase afara cand am plecat de la magazinul unde lucrez si cativa stropi stingheri de apa patasera deja asfaltul. Era ora 18:30. Statea sa ploua, cum sta si acum si nu se mai hotaraste.

M-am indreptat spre metrou cu Anathema in casti. Mergeam spre o intalnire cu prietenii mei olteni, pe undeva prin Berceni. Am prins metroul spre Piata Sudului fix cand se pregatea sa inchida usile si sa plece. Mi-am gasit un loc intr-un colt si ma zgaiam intr-o carte de Tolstoi. Cu coada ochiului am zarit in stanga mea niste picioare, acoperite cu dres ascuns in partea de sus de niste pantaloni scurti. Mi-am vazut mai departe de Sonata Kreutzer. 

La un moment dat, o zgaltaiala mai serioasa a metroului m-a facut sa-mi caut un punct de sprijin. Am ridicat ochii din carte pentru aceasta operatiune si am surprins urmatoarea scena: in fata mea, un tip, mai inalt ca mine, cu barba, par bogat si evident mai tanar, cu niste casti mari pe urechi, zambea privind direct spre stanga mea. M-am uit si eu in directia aia si atunci am observat si posesoarea picioarelor acoperite cu dres amintite anterior, care ii zambea sugubat tipului din fata. Am crezut ca se cunosc, dar nu, dupa aceste zambete si-au vazut fiecare de ale lor. Probabil ca s-a dezechilibrat ceva, sau vreo intamplare observata de amandoi le-a unit zambetele, cine stie? Mai departe, ea se uita in telefon, el pe tableta. Statiile veneau si treceau iar eu, cum mai trageam cu ochiul, ii tot vedea aruncandu-si ocheade asortate cu zambete. 

Cand ne apropiam de Brancoveanu, un gest dinspre tip imi atrage atentia. O miscare brusca. Ma uit spre el si-l vad cum se hotaraste dintr-o data: isi da jos castile de pe urechi si da din cap a hotarare, dupa care, zambind in continuare, sa duce direct la tipa. Ii zice ceva. Ea zambeste si alene isi da jos castile din urechi. El mai zice ceva, ea raspunede. Eu nu aud ce-si vorbesc. Opresc muzica din casti si ma dau oleaca mai aproape, asa, ca din intamplare. Prindeam doar franturi de cuvinte, nu reuseam sa inteleg ce-si spun. Am auzit doar ca ea ii spunea ceva cum ca "a vazut pe..." si dadea din maini ca nu-si amintea. Probabil ca incropisera rapid un mic subiect de discutie si raspunsul ei la intrebarile lui era legat de ceva ce a vazut sau gasit ea undeva, dar nu-si mai amintea unde. Incerca sa-si aminteasca si ii era ciuda ca nu-si aminteste. Vorbea moale si parea ca vrea sa lase discutia neterminata. Metroul se apropia de statie. Ea nu si-a amintit ce vroia sa spuna, a invartit o mana fara sens prin aer si, zambind si tot asa, alene, a coborat din metroul care tocmai oprise si deschisese usile. Dupa care n-a pornit imediat si hotarat spre iesire, ca ceilalti calatori, ci s-a oprit, s-a rotit spre usa de la metrou si i-a zambit tipului. M-am uit la flacau. Zambea si el.

Am stat atat vreme printre oameni, fara sa-i observ! Acum insa ii observam. Langa mine erau oameni, se consumau fapte, se infiripau posibile povesti... Si n-am putut sa ma abtin sa nu intervin.

M-am uitat tinta la tip si l-am intrebat direct:

- Tu unde cobori?

El raspunde, uimit de intrebare, dar senin ca un cer de vara:

- La urmatoarea.

- Esti sigur?, il intreb eu, accentuand vorbele cu subinteles.

El se uita la mine in prima faza nedumerit, apoi se lumineaza, zambeste si coboara si el.

Usile s-au inchis, metroul a pornit si cand m-am uitat pe peron, i-am zarit o clipa fata in fata, zambind si discutand.

Cand am iesit la Piata Sudului, norii acopereau in continuare cerul si se intetise un vant placut, de primavara. M-am lasat invaluit de acest vant si am mers pe jos pana la destinatie.

***

Am ajuns la intalnirea cu prietenii mei. Am avut o seara placuta. Am gustat oleaca de tuica si apoi ceva vin, cu masura. Masura era paharul. Nu mai stiu cate masuri am golit.

Am vazut boxele mele audio pe care le imprumutasem pentru botez si am primit informarea ca trebuie sa mi le iau, ca se tot impiedica de ele si tocmai se gandea sa le duca la ghena de gunoi.

Seara s-a transformat in noapte, vinul pisca limba si o dezlega, iar amintirile, glumele si ideile curgeau lant, tinandu-se de mana si cu cateva barfe nevinovate.

S-a apropiat si ora aia fatidica, cand trebuie neaparat sa pleci daca nu vrei sa dai bani la taxi.

Intunericul 

M-am aciuat in masina care mergea spre Unirii. Afara era intuneric. Noaptea era linistita, iar norii invaluiau, cuminti, orasul. Constructia pasajului de pe Vacaresti a dus la o oarecare debusolare in trafic si, fara intentie, ne-am pomenit la gura de metrou Mihai Bravu. Eu am zis ca o sa cobor acolo, ca e mult mai aproape de casa. M-am dat jos din masina imediat ce restrictiile de circulatie pe anumite benzi datorate constructiei s-au terminat, acolo unde drumul, dupa ce vine restrictionat pe o banda, se largeste iar in trei benzi pe sens, plus liniile de tramvai de pe mijloc. Pe partea aceasta a drumului nu exista iluminat public. Era bezna. Cativa copaci cu ramuri stufoase amplificau senzatia de intuneric. Un caine latra, pe undeva. Trebuia sa traversez toate cele sase benzi ca sa ajung pe partea cealalta. Coborasem exact la mijlocul distantei dintre cele doua guri de metrou. Nu era nicio trecere de pietoni. Masinile treceau cu viteza. M-am decis sa ma indrept spre gura de metrou din directia de mers spre acasa. La acest metrou, eu am folosit doar gura de intrare dinspre Lidl, adica cealalta fata de cea spre care ma indreptam.

Mi-am pornit muzica in casti si am facut cativa pasi in directia intrarii de metrou de pe celalat trotuar, mergand paralel cu drumul pana voi gasi o cale de trecere printre masini. In semiobscuritatea de pe partea cealalta, cineva imi facea cu mana si striga la mine "Ba!"... Pe naiba, cine si ce treaba sa aiba cu mine?! Umbra aceea continua sa se agite si a inceput sa faca cativa pasi in aceeasi directie cu mine, tot dand din maini. M-am hotarat sa opresc muzica in casti, sa aud ce naiba zice.

- "Ba, aici sunt, unde te duci?", striga la mine o voce de fata, dar cu accentul ala de "trotuar".

Cu cine naiba vorbeste?, m-am minunat eu! In fine, ignor, imi vad de drum si ma aventurez in incercarea de a traversa.

- "Nu e nimeni acolo, ba, de ce ai coborat acolo? Aicea suntem, la lumina. Hai, vino-ncoa' la mine. Unde te duci? Tu nu auzi?"

Incep sa am o banuiala. Iar banuiala mi se transforma in certitudine atunci cand o masina alba opreste langa acea persoana, iar ea uita complet de mine si merge grabita spre masina si baga capul pe geam, pentru tratative. Fac slalom printre masini si cum merg asa, oblic pe strada, indreptandu-ma spre intrarea de la metrou alergand sa nu ma asfalteze vreo masina, vad o alta don'soara, bronzata, cu un zambet cuceritor in ciuda dintelui lipsa, care vine zambind spre mine.

- "E, hai, ce fugi asa, ca nu plec nicaieri. Hai, zi, ce vrei?" si continua sa zambeasca, complice.

- "Nimic", ii raspund eu fara sa ma opresc din mers.

- "De ce?!", ma intreaba don'soara cu o fata asa de uimita, incat am realizat ca ala chiar era ultimul raspuns la care se astepta.

- "Pentru ca nu vreau", am intarit eu raspunsul cu toata sinceritatea si m-am indreptat spre metrou. Ma amuza intamplarea.

Am intrat inveselit la metrou, dar am uitat ca nu eram la intrarea cu care eram obisnuit, asa ca am luat metroul de la peronul din partea dreapta, cum il luam de obicei. Tocmai era in statie, asa ca am alergat spre el, fara sa ma mai uit la ce scrie pe panourile informative. Nu stiu unde mi-a fost mintea, muzica o repornisem in casti, asa ca nu mi-am dat seama ca m-am urcat in alt metrou decat atunci cand m-am pomenit la Unirii (eu trebuia sa ajung in directia opusa, la Grigorescu). Prima data nici n-am inteles cum a fost posibil. Neasteptandu-ma sa ajung la Unirii, nu reuseam nici sa ma orientez, sa inteleg ce metrou trebuie sa iau acum, in directia cea buna. 

Dupa ce m-am dumirit, am pornit spre casa. Am ajuns, m-am schimbat, am scris prima poveste, am postat-o pe facebook si apoi am facut un dus si mi-am dat seama ca am uitat sa iau boxele alea. Am mai pierdut putin vremea cu Sonata Kreutzer pana cand, tarziu in noapte, obosit fiind, mintea a inceput sa-mi zboare. Stiam ca sunt destul de obosit cat sa o pot opri.

Era o noapte linistita. De afara nu se auzea absolut nimic. Am stins lumina si m-am intins sub pilota. Un tantar mi-a bazait langa ureche. Am aprins lumina si l-am urmarit pana cand s-a asezat pe perete. M-am ridicat in capul oaselor si am vazut o cutie de chibrituri pe corpul de mobila de langa pat. Am luat cutia si am aprins un chibrit. Apoi, cand flacara a prins putere, am miscat iute batul intr-acolo. Sfaraitul tantarului la contactul cu flacara a fost un zgomot satisfacator. Apoi chibritul s-a stins. Am stins si lumina si m-am intins din nou sub pilota. M-am intors pe-o parte si am inchis ochii. Simteam cum vine somnul. M-am lasat in voia lui si am adormit.

__________________

* - Am numit acest text "Intuneric si lumina", desi povestile sunt in ordine cronologica inversa fata de cum le anunta titlul, pentru ca mai intai a fost intunericul. Abia apoi s-a facut lumina.

O jumătate de secol împreună

Pe 5 septembrie 2013 mă aflam cu bicicleta în tren şi ascultam la căşti melodia de mai sus, iar câmpurile scăldate în soarele dimineţii lunecau înapoia mea în tonul tânguitor al melodiei. Între mine şi mireasma şi viaţa câmpurilor, nu pentru multă vreme, se afla geamul trenului. Mergeam spre Comarnic.

La un moment dat, în tren au urcat două persoane în vârstă, bărbat şi femeie. După toate aparenţele, soţ şi soţie. Mi-au atras atenţia prin atitudinea lor demnă şi prin înţelegerea evidentă ce domnea între ei. Erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, haine care au văzut destule la viaţa lor, dar evident alese cu foarte mult bun gust. Un "cuplu" pe care îl îndrăgeşti de la prima vedere. Domoli la mers, cumpătați la vorbă, veseli, cu faţa senină, vorbindu-şi cu drag.

Când a trecut controloarea şi le-a tăiat bilet, a şezut oleacă de vorbă cu ei. Am auzit-o spunându-le că deja i-au devenit dragi. Au râs o vreme împreună, iar la un moment dat, am auzit-o pe femeia în vârstă făcând aluzie la cei 52 de ani de când sunt împreună...
La plecare, controloarea le-a spus că se bucură că i-a cunoscut şi le-a mulţumit, iar la întoarcere, când se ocupa tot cu controlatul, le-a cerut voie să-i sărute pe amândoi.

...
52 de ani!
Atâţia ani împreună şi totuşi să se privească cu atâta drag, să se înţeleagă atât de bine, să nu se fi săturat unii de alţii!
Oamenii ăştia cu siguranţă deţin un secret, care majorităţii ne scapă.
Cel puţin mie sigur îmi scapă.

Patanii la locul de munca (un magazin montan). Anul 2012

Introducere

Din aprilie 2010, de cand s-a deschis si in Bucuresti, lucrez la magazinul Craimont, care comercializeaza echipament montan, imbinand astfel utilul cu placutul.

De-a lungul timpului, la magazin au fost o serie de intamplari haioase sau hilare, determinate fie de confuzii facute de anumiti clienti, fie de persoane care nu aveau nicio legatura cu profilul magazinului, precum si de persoane despre a caror sanatate mintala am inceput sa imi pun intrebari in urma scurtului contact avut in magazin. O parte din aceste intamplari amuzante si/sau hilare, diferite de rutina zilnica a magazinului, le-am postat de-a lungul timpului pe Facebook, scrise la cald, adica imediat dupa intamplare. Insa, avand in vedere structura site-ului mentionat, postarile respective s-au pierdut in "subsolul" site-ului, nemaifiind vizibile. Asa ca am decis sa le adun intr-o colectie si sa le postez si pe blog, pentru a fi disponibile oricui, oricand va dori sa le citeasca sau sa le reciteasca. Si pentru ca sunt multe, am decis sa le colectionez pe perioade. Am inceput sa consemnez o parte din aceste intamplari abia din august 2012. Asa ca voi posta, pentru inceput, cele cateva intamplari consemnate in acel an, urmand ca apoi sa le impart pe ani sau anotimpuri, in functie de cat de multe se vor aduna. Pentru ca multe mi-au fost date mie sa vad si sa aud, in cei peste doi ani de cand lucrez la magazinul Craimont din Bucuresti. Multe nici nu le mai tin minte. 

Imi amintesc acum ca am fost intrebat de maturi, tacamuri (de bucatarie, nu de camping), crema de pantofi, ulei de artar, papuci de casa, batator de covoare, caiete pentru scolari, spray "cu parfum pentru muste", asta pe langa cei care vin cu pantofi la reparat, convinsi ca acolo e cizmarie. Raman in top momentele cand am fost intrebati de "papuse gonflabile", in repetate randuri piese de dacie - un client chiar mentionand ca ar trebui sa avem ca "se cauta si nu se gasesc", fetze de perna, prezervative, aparate de tantari, suport pentru televizor (din ala de prins in perete), aragaz cu 2 ochiuri pentru gatit la el, saltea de pat, o calugarita a intrat si ne-a intrebat daca avem sarma si lista continua, cu apogeul atins, probabil, de cel care a venit cu o butelie Primus "la garantie", dorind inlocuirea produsului pe motiv ca nu mai merge - folosise butelia si gazul din aceasta se consumase.

Nu intentionez prin aceste postari sa denigrez pe nimeni. Persoanele respective imi sunt complet necunoscute si nu au trecut pragul magazinului decat odata, din pura intamplare sau din neatentie, anume in momentele povestite aici. Majoritatea situatiilor comice sau hilare au fost generate de confuzii (magazinul vinde echipament specific mersului pe munte, care este scump, in general si care nu este cunoscut omului care nu are aceasta pasiune) sau de un anume fel de a fi sau de a se adresa al oamenilor.

La una din postarile de pe Facebook (o intamplare care nu avea legatura cu magazinul), o amica a comentat: "As fi tentata sa spun: cum ti se intampla tie toate! Dar nu e asa, de fapt ai tu ochi sa le vezi pe toate." 

De fapt, in viata de zi cu zi "vad" mult mai multe decat ceea ce apuc sa povestesc. Cat despre "cum mi se intampla mie toate", aici cred ca e vorba si de "capacitatea" de a face lucrurile sa se intample, prin simplul fapt de a face cu viata exact acel lucru pentru care ea e menita - s-o traiesc.

Dar gata cu vorbaria. Mai adaug doar ca povestirile le voi scrie exact cum le-am gasit pe Facebook, folosind acelasi timp verbal cu care au fost scrise. Titlul fiecarei intamplari il reprezinta data cand a avut loc intamplarea.

Patanii la locul de munca (un magazin montan) 

Anul 2012

22.08.2012

Ziua de azi e una amuzanta. A inceput cu "clienti" cu cereri cat se poate de firesti pentru un magazin cu specific montan, impanzit pe usa, ferestre si pe panoul de deasupra cu poze si cuvinte explicite asupra echipamentului comercializat inauntru.

De exemplu, la ora 10:45 a intrat o calugarita si a intrebat daca avem sarma. Putin dupa ora 12, o doamna serioasa, a intrat si a concluzionat "vad ca aveti caiete" (vazuse in vitrina din geam hartile montane), dar penare unde aveti? Am lamurit-o asupra specificului produselor comercializate in acest magazin, dupa cum scrie si pe usa prin care tocmai se varase inauntru si a plecat.

In urma cu 5 minute, un domn scund si foarte agitat, a intrat in magazin si, invartindu-se ca un titirez si precipitandu-se, a intrebat: 

- "Palete din alea, de batut covoare, aveti?" 

Vadit mirat de intrebarea respectiva si putin amuzat, i-am raspuns ca nu avem si, inainte sa mai apuc sa-i spun ce fel de produse se comercializeaza aici, dumnealui mi-a retezat-o scurt: 

- "Si ce te miri asa, nu stii ce e aia o paleta de batut covoare? Tu n-ai batut niciodata covoare?"

I-am raspuns sec ca stiu la ce se refera dar nu comercializam asa ceva. Domnul, respectabil de altfel, care pe deasupra mai si putea ingrozitor, s-a enervat dintr-o data foarte tare si si-a varsat cu naduf oftica ridicand disperat bratele si strigand ca el cauta de o zi intreaga si nu gaseste niste amarate de palete de batut covorul si, dupa ce s-a asigurat ca nu am idee unde ar putea gasi, a plecat foarte revoltat, concluzionand ca daca nici palete de batut covorul nu avem in magazinul ala (cu echipament montan), atunci de ce il mai tinem deschis?

Acum sed zambind si astept sa vad ce mai urmeaza.

Ziua asta are ceva special si imi aminteste de o alta, povestita aici.

________________________________

17.09.2012

Nu credeam ca o usa lasata deschisa, la un magazin cu echipament montan, intr-o zi de vara, pe o straduta relativ circulata din centrul capitalei, poate atrage atatia...

E toamna, e racoare si placut afara, dar in magazin s-a facut cald. Si pentru a nu mai folosi aerul conditionat, am zis sa las usa deschisa putin. Dupa 30 de minute m-am razgandit si am inchis-o repede, ca incepeam sa am banuieli ca am deschis usa Pandorei.

Am observat ca omul care nu are treaba cu ce e in spatele vitrinelor, nu apasa clanta usii sa intre, daca tot nu e pentru el. Dar o usa lasata deschisa parca ar fi o invitatie. Intra sa vada si el despre ce e vorba si sa se mire sau, daca nu, intra la intamplare, fara sa ia aminte inainte despre ce e vorba in interior.

Ii las deoparte, acum, pe aia care intra si se mira si intreaba pentru ce e aia, si aia, da' aia, si ma refer la specimenele de azi, din categoria aia "uimitoare".

Dupa 5 minute de la lasarea usii deschise, o domnita pe la 30 de ani, tinandu-si cu greutate echilibrul pe tocurile subtiri, pare ca vrea sa treaca pe langa magazin, dar se opreste bursc, vazand usa deschisa si intra, mai-mai sa se dezmembreze de la mersul stalcit rau din cauza tocurilor.

Se uita oleaca prin magazin si dupa aceea intreaba:

- Huse pentru mese de calcat nu gasesc pe aici, nu?

- Nu.

Pleaca.

La cateva minute dupa, cu spatele fiind spre usa, ma pomenesc cu doi flacai cat dulapul, care intra siguri pe ei in magazin si ma priveau chioras, parca putin suspicios. Ma uit la ei si n-apuc sa-i intreb ce doresc, ca unul din ei sparge gheata:

- Doamna Olga?

Cat pe ce sa-i raspund ca nu, eu nu sunt Doamna Olga (si ma gandeam cat de urata trebuie sa fie aceasta d-na Olga, daca astia o confunda cu mine). Dar poate ca n-am inteles eu ce vrea, asa ca raspund scurt, dar foarte mirat:

- Ce "doamna Olga"?

- Unde e?, ma intreaba unul din ei cu o voce groasa. (De altfel, flacaii erau foarte pasnici).

- Cine?!

- Doamna Olga.

- Care doamna Olga?!

- Cea care vopsea "hăinuri" de blană. Era aici.

- Cand?!

Tacere. Se uita unul la altul si unul, mai cu sfiala, indrazneste:

- Acu'... vreo 3 - 4 ani.

- Pai noi suntem de vreo 2 ani aici, dar cand s-a inchiriat spatiul nu era nimeni.

- Si nu stiti unde e?

- Cine?

- Doamna Olga.

- Nu. N-am nici cea mai vaga idee.

Pleaca si ei. Ies din magazin, traverseaza pe trotuarul de vis-a-vis, se opresc acolo si mai parlamenteaza vreo 10 minute, tot tragand ocheade magazinului, pana se hotarasc sa plece.

Nici nu apuc sa ma dezmeticesc bine, ca in magazin intra un barbat, care, iar la fel, pare sigur pe el. Ma intreaba daca e magazin si in spate, ii raspund afirmativ. Dupa o scurta scanare a magazinului, intreaba (in ton se observa ca nu mai e la fel de sigur pe el):

- Saltelele unde le aveti?

Ii arat unde sunt saltelele (autogonflabile, pentru dormit in cort). Se uita mirat. Nu le vede.  Ma duc si iau una si i-o arat.

- Ce e asta?!, intreaba el.

- Saltea, ii raspund eu.

- Pai si cum dorm pe ea?

- E autogonflabila. Se intinde pe jos, se umfla singura si dormiti pe ea ca pe izopren.

- Ca pe ce?

- Izopren... izolir... pe care dormiti in cort.

- Da' eu nu vreau pentru cort, eu vreau pentru pat.

- Pai ce sa faceti cu o saltea autogonflabila pe pat?!, e randul meu sa ma mir.

- Pai nu... eu vreau saltea pentru pat, nu pentru cort.

Sunt atat de buimacit, ca pret de cateva secunde nu realizez ca el vrea saltea pe arcuri, s-o puna pe pat. Cand ma dumiresc, il intreb nedumerit de ce cauta saltea pentru pat intr-un magazin cu echipament pentru munte?!

- Pai... asa scria pe geam, afara. Dar, ma rog...

- Ce scria pe geam afara?!, ma mir eu.

El nu raspunde. Eu, contrariat, ies din magazin si ma uit pe geam (ori eu am innebunit, ori o farsa a cuiva, iau eu in calcul optiunile). Pe geam, insa, scrie ce scria dintotdeauna. "Bocanci, Corturi, Saci de dormit...". Hm!, pentru el saci de dormit o fi insemnat de fapt, saltele?! Ii spun ca pe geam scrie "saci de dormit". El nu mai raspunde nimic. Se mai invarte putin si apoi, tacticos, iese din magazin.

Eu dau fuga dupa el si inchid usa. Si, cel putin pana acum, acest lucru a avut efectul scontat.

________________________________

1.11.2012

Phaaa! Incep sa cred ca va veni cu adevarat Apocalipsa pe 23 decembrie.

Tocmai ce a bagat capul pe usa cineva, care m-a intrebat daca nu vreau niste palinca, de pruna... si eu am raspuns "nu"!

________________________________

12.11.2012

Început de săptămână. 

- "Țineți cumva crătiți? Sau ligheane?" 

Da, e luni dimineață, dar trezirea a fost bruscă. 

- Bună ziua. Ață pentru rucsac aveți?, mă întreabă un domn, proaspăt intrat în magazin.

- Ață?! Pentru ce? 

- Pentru rucsac. Am un rucsac de laptop. 

- Și ce vreți să faceți cu ea? Să-l cârpiți, sau să atașați ceva pe el? (mă gândeam că poate vrea cordelină subțire).

- Să-l cos. Am găsit magazinul dvs. pe internet și m-am gândit că aici găsesc ață mai rezistentă, specială pentru rucsac. 

- Nu, nu avem nimic pentru reparații rucsacuri, îmi pare rău. 

- Nu aveți?! 

- Nu. 

- Nimic-nimic?! 

- Nu. 

- Păi și alpiniștii ce fac? 

- ?! 

- Cu ce își repară rucsacul? Eu credeam că fiecare alpinist are în rucsac și o papiotă zdravănă, cu ață. 

________________________________

20.11.2012

O zi normala, la magazin.

Intra pe usa un dom mai in varsta, cu mainile sprijinite pe burta ce se revarsa din geaca de piele maro, deschisa la fermoar:

- Buna ziua, il intampin eu.

- Buna ziua. Dom'le, ma scuzati ca va inoportunez cu prezenta, da' am intrat si eu sa verific pentru a ma convinge ca ceea ce am facut eu, nu e o prostie.

- ?!

- Am cumparat relativ mai deunezi, din alta parte, ma rog, n-are importanta de unde, un... d'ala, zii, de face... (si mimeaza cu mainile ca si cum ar razui ceva)... sa aprinzi focul. Un scaparici, se lumineaza el dintr-o data.

- Amnar, completz eu.

- Aveti?

- Da.

- Eu am luat ca am vazut la ala, cum ii zice, ala de la televizor, Grill, Bill... Bill Gates... nu, ala de la tv, cu serialele lui, de umbla chiaun, il stiti?

- Da.

- Bill Grill, ala, sau cum ii spune?... Grill, Greal, John... in fine, ala. Ma, cand facea ala cu scapariciu, lua foc padurea! Eu, cu ala de l-am luat eu, scot vreo trei scantei pe la a sasea, saptea incercare. 

Ii arat ce avem noi, modelul de la Primus.

- Stati sa-mi scot proteza.

- ?!

Baga mana in buzunarul interior al gecii si se tot chinuie sa scoata ceva. Intr-un final reuseste. Ochelarii! Ii pune pe nas, se uita si-si da seama ca nu-l ajuta cu nimic. Fara sa incerce, nu stie daca asta aprinde padurea.

- Si asta merge, face scantei ca la ala, Bill, Bear... ala?

- Merge.

- Da' asa, ca la ala? Stiti la cine ma refer, nu? Ca eu ma gandesc ca daca al meu nu merge, asta poate merge si ca sa iau sa am doua, poate, cu unul sa incerc, cu celalat sa mearga si... hm... da' vad ca asta e 31 de lei. 31,9. Adica cat vine asta? 31,9, deci 40 de lei, rotunjit.

- 32 de lei.

- Aha. E, in fine, rotunjim acolo, ca nu strica, da' eu l-am luat mult mai ieftin, de la, in fine, nu conteaza, magazinul armatei... de la armata lu' peste. Ca fiindca daca e al armatei, m-am gandit ca poate e bine, ca aia fac lucruri bune, nu? Ca in armata iti trebuie.

- Sa zicem.

- Bun, acum stiu. Dat fiind ca v-am intrezarit intre drumul catre in alta parte, unde ma duceam eu, acum stiu si cand mai am drum din intamplare, sau poate datorita treburilor mele pe care, din cand in cand, le mai am prin zona, o sa va mai inoportunez cu prezenta mea pe aici.

Traznea a rachie.

A iesit si a plecat.

Iar eu am ramas cu gandul la asta:

_______________________________
Cititi si continuarea: Iarna-Primavara 2013