Când se lasă seara...

***

"Apariţia iubirii nu e un proces, e instantanee, aşa cum cred că e clipa morţii; dragostea apare ca orice mare idee, fiind o ţâşnire de undeva din întunericul nostru."
"Însă puţini s-au gândit la ciudata asemănare dintre dragoste şi dresură. În orice legătură dintre o femeie şi un bărbat, unul dintre ei trebuie să se lase domesticit. Altfel iubirea nu se poate desăvârşi. Unul trebuie să-şi piardă libertatea şi să devină supus. În felul acesta îl constrânge pe cel puternic să se ataşeze de supunerea sa. Victoria devine înfrângere şi înfrângerea devine victorie."

"Niciodată nu se poate şti cât adevăr poate îndura un om. Numai zeii şi brutele sunt maşini fiziologice desăvârşite pe care niciun adevăr nu le poate deregla."

"Cu toţii suntem inculpaţi! Chiar şi cei mai cuminţi. Dacă nu eşti învinovăţit că eşti nepăsător, eşti, sigur, învinovăţit că eşti prea sensibil; dacă nu eşti învinovăţit că umbli cu capul în nori, te trezeşti învinovăţit că eşti prea lucid. De scăpat, nu scapi. A muri nevinovat înseamnă doar a muri prea devreme, înainte de a fi avut timp să păcătuieşti."

"N-am avut niciodată chef să cobor în orificiul care ne predă neantului pentru judecata de apoi. Am preferat să mai adun păcate şi să uit că le-aş putea plăti într-o zi."

"Nu ştiu cum e mai rău: să-ţi pară rău de ce ai făcut sau de ce n-ai făcut? Asta niciodată n-am reuşit să mă decid."

"Dacă Dumnezeu ne-a creat astfel încât să ne atragă noroiul, de ce l-aş feri eu de obligaţia de a-şi privi creaturile aşa cum arată? Adevărul e că şi noroiul e de origine divină, ca florile; că murdăria şi caracterele infecte au aceeaşi origine ca puritatea."

"Viaţa e ca un râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, răul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci şi devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică."

"Nu se poate, când trăieşti între lăcuste şi nu faci nimic împotriva lor, să nu devii tu însuţi ca ele!"

"M-am întrebat dacă nu cumva destinul face numai ceea ce trebuie să facă. Adică să execute ordinele pe care i le dau caracterele noastre."

"De câte ori n-am avut puterea să greşesc singur, m-a ajutat destinul să greşesc şi mai grav decât aş fi îndrăznit să greşesc din proprie iniţiativă."

"Ce înseamnă a te realiza? A-ţi închide destinul. Ca pe un cerc. Eşti realizat, cu alte cuvinte poţi să mori. Ai ajuns pe culme, ai câştigat o bătălie. Şi ce faci după asta? Te culci cumva pe laurii cuceriţi până ce ei putrezesc sub tine? Sau te sinucizi şi laşi, cu limbă de moarte, să ţi se pună pe mormânt aceşti lauri? Pe când eşecul, domnule, eşecul e cu totul altceva. El te obligă sa speri, să mergi mai departe, s-o iei de la capăt, să încerci din nou, strângând pumnii. Eşecul e un sfârşit numai pentru cei care n-au vlagă în ei."

"IÎn orice eşec mai e ceva important de făcut: să-l povesteşti; şi în orice înfrângere se mai poate obţine o victorie: s-o priveşti în faţă."

"Timpul trebuie provocat, sfidat, altfel ne umple gura cu ţărână, ştergându-ne din evidenţa lui. Din păcate, oamenii se grăbesc să-şi risipească viaţa în fleacuri, în loc să aibă curajul să înfrunte eternitatea."

"Ce erori facem, Doamne! Ne lăsăm fascinaţi de ispita de a juca un rol excepţional, în loc să observăm că fericirea e de obicei mediocră. Ne furăm singuri, ne frustrăm singuri. În loc să intrăm pur şi simplu în ţara făgăduinţei care se află la îndemână, la colţul străzii sau chiar în camera noastră, alergăm după vanităţi ieşite din comun."

"Pentru tristeţe e întotdeauna prea mult timp. De aceea, singurul lucru înţelept e să-l micşorăm prin toate mijloacele."

***

Cele de mai sus sunt cuvinte (despre mine) care îi aparţin lui Octavian Paler şi care au fost exprimate în cartea "Un om norocos" - poate cel mai întunecat roman din literatura română. Dar poate şi cel mai fascinant!

Da, da, ştiu, Octavian Paler nu mă cunoştea pe mine, dar cunoştea omul dedicat trup şi suflet gustului vieţii, iar nu deşertului rece al spiritualului.

Fă-mă să uit...



Şi lasă-mi libertatea...

They say...

"They say that no man is an island (Hemingway a spus asta)
And good things come to those who wait..."



"And I blame this world for making a good man evil,
Is this world that can drive a good man mad!"

*************************

"They say everything can be replaced
Yet every distance is not near...
...
They say every man must have protection
They say every man must fall..."



"I see my light come shining
From the west unto the east.
Any day now, any day now
I shall be released."

Aripa ruptă

"Odată am ştiut să zbor.

Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte!"

Egoistul

Avea tot ce-i trebuie ca să ajungă biciul familiei lui.
S-a născut sănătos, s-a născut bogat şi toată viaţa lui a rămas bogat şi sănătos; n-a săvârşit nici-o fărădelege, n-a căzut în păcat, n-a scăpat un cuvânt nesocotit, n-a făcut un pas necalculat.
Era de o cinste fără cusur!... Şi mândru, conştient de cinstea lui, îi sugruma pe toţi din jur: familia, prietenii, cunoscuţii.
Cinstea era capitalul lui. Şi pentru acest capital, el lua o dobândă de cămătar.
Cinstea îi dădea dreptul să nu cunoască mila şi să nu facă bine, fără poruncă, şi el nu ştia de milă şi nu făcea bine, fiindcă binele poruncit nu mai este bine.
Nu purta de grijă nimănui, niciodată, în afară de propria lui persoană - atât de merituoasă! - şi era sincer indignat dacă vedea că alţii nu-i poartă de grijă tot atât de sârguincios.
Dar el nu se socotea egoist. Dimpotrivă, el se ridica împotriva acestui cusur şi-i urmărea mai ales pe egoişti şi egoismul. Fireşte! Egoismul altora încurca propriul său egoism.
Nestiindu-şi nici cea mai mică slăbiciune, nu înţelegea şi nu admitea slăbiciunile altora. Nu înţelegea pe nimeni şi nu înţelegea nimic, căci din toate părţile, de jos, de sus, de la spate şi din faţă, era împrejmuit doar de propria lui persoană.
Nu înţelegea, de pildă, ce înseamnă să ierţi? Nu avusese niciodată ocazia să-şi ierte lui însuşi ceva. Şi atunci, de ce să-i ierte pe alţii?
În faţa judecăţii cugetului său, în faţa dumnezeului său, el, această minune, ridica ochii spre cer şi rostea cu glas tare, senin: „Da, sunt un om moral, un om destoinic!”
Aceste cuvinte le va repeta şi pe patul său de moarte, crezând fără urmă de dubiu în ele, şi nicio coardă nu va tresări nici măcar atunci în inima lui de piatră - în inima aceea fără cea mai mică pată, fără cea mai mică fisură.

O, urâciune a virtuţii mulţumită de sine, necruţătoare, ieftine, nu ştiu dacă nu eşti mai dezgustătoare decât urâciunea făţişă a viciului!

Amintiri despre mine (cuvintele nespuse)

"Run away, run away, is there anybody there?"

Amintiri, in prag de plecare

„Sa iubesti si sa nu fii iubit.

Sa speri si sa fii dezamagit.”

Orice ar fi insa, merita sa risti, pentru ca cel mai mare risc al omului este tocmai acela de a nu risca nimic. Daca nu risti nu vei avea nimic, nu vei cunoaste nimic, nu vei simti nimic.

Esecul trece (ca si succesul), iar noi invatam ce e de invatat si mergem mai departe. Viata e compusa din toate lucrurile care o lumineaza, nu de acele obiecte care incearca sa produca umbre. Insa oamenii au tendinta sa nu acorde importanta tocmai lucrurilor cu adevarat importante. Bine, aici e vorba de scara de valori caracteristica fiecarui individ in parte. Ce e important pentru mine nu e obligatori sa aiba vreo importanta pentru altul. La fel, ce e important pentru mine azi, maine poate sa nu mai insemne nimic.

Cat despre pesimism, acesta ii caracterizeaza numai pe oamenii slabi. Daca ai incredere in tine nu ai de ce sa fii pesimist.

„De vreme ce am iesit din pantecele unei mame, sunt vinovat, sunt condamnat sa traiesc, am datoria sa apartin unui stat, sa fiu soldat, sa ucid, sa platesc impozite pentru inarmare”, spunea Herman Hesse in „Lupul de stepa”. Nu stiu de ce, dar am simtit nevoia sa pun acest citat, ca un fel de motto (sau o introducere) a tot ceea ce voi scrie mai departe, desi nu are prea mare legatura.

Viata mea a fost compusa din momente frumoase si din momente triste. Precizez ca, superficial gandind, am fost tentat sa cred ca au condus detasat momentele triste. Treptat insa, incep sa inteleg ca am fost trist pentru ca asa am decis eu, in urma unor intamplari. In acelasi timp, aveam suficiente motive sa ma bucur, dar eu am ales sa las suferinta ori tristetea sa-mi copleseasca sufletul, sa-mi lucreze fiinta, personalitatea si sa las aceste sentimente negative sa isi verse esenta lor in constiinta mea. Si nu tot timpul aceasta avea un gust amar.

Au fost momente cand am suferit nu pentru ceea ce mi se intampla, ci datorita faptului ca imi lipsea curajul sa spun ce aveam de zis, cui aveam de zis. Aceste momente, atunci cand au aparut, m-au fac sa ma simt las. Nu de teama ca mi s-ar fi putut intampla ceva, ci de teama ca, spunand ce am de zis, lucrurile n-ar fi luat calea dorita de mine. Teama de a nu-mi pierde macar dreptul de a visa. Teama ca poate n-ar fi fost asa cum imi doream si astfel as fi suferit. De parca as fi stiut vreodata ce e cel mai bine pentru mine, sau ce e cel mai frumos sa mi se intample la un moment dat, ori cel mai potrivit. Nu, nu aveam de unde sa stiu asa ceva si acum mi se par nejustificate aceste temeri ale mele, mai ales ca viata mi-a demonstrat de atatea ori ca ceea ce mi s-a intamplat in realitate a fost mult mai potrivit si mai bine, pentru mine, decat ceea ce credeam eu ca ar fi bine. Chiar daca uneori ceea ce mi se intampla era complet diferit, poate chiar opus asteptarilor mele.

Credeam insa ca atata timp cat nu stiu ce ar putea urma, eram liber sa visez la orice. Dar, astfel, nu puteam fi fericit. Si mereu stiam ca daca as fi spus ce aveam pe suflet mi-as fi gasit eliberarea si as fi fost mai usurat. Stiam asta, porneam la drum hotarat sa spun si apoi, ca un las, incepeam sa „aman momentul” - stai sa gasesc momentul prielnic. Si bineinteles ca niciun moment nu mi se parea prielnic si nu vorbeam decat numai si numai ce nu aveam de zis. Si simteam ca ce aveam de zis nu era pentru mine si ca, implicit, nu putea sa dezvolte energii, situatii, atata timp cat nu era spus, cat nu era eliberat. Ma simteam ca si cum as fi pastrat un cadou ce-l cumparasem special pentru o persoana, ca si cum as fi pastrat ceva ce nu era pentru mine, ceva ca nu-mi apartinea. Ma simteam hot. Am furat dreptul unei persoane de a sti, de a auzi cuvintele ce-i sunt destinate. Si ma simteam las, pentru ca nu aveam curajul sa risc sa fiu fericit, sau cel putin usurat de povara cuvintelor nespuse. Mi-era teama ca daca n-ar fi fost cum speram, as fi suferit, mi-era teama ca lucrurile din jur nu vor lua directia dorita de mine. De parca lumea asta ar avea ca unic scop sa se invarta dupa roata mintii mele! Ce ciudati mai suntem: suferim ca altii nu traiesc, nu gandesc si nu actioneaza conform asteptarilor noastre, dar ne suparam tare daca altcineva ne cere sa fim conform propriilor sale dorinte!

N-ar trebui sa-mi fie frica de nimic, mai ales sa incerc sa fac lucrurile care imi fac placere. Stiu. Dar intre a sti ce si cum trebuie sa faci si a face asa cum stii ca trebuie, e o mare diferenta!

Astfel de momente poate ca sunt normale pana la urma, pentru ca ele ma ajuta sa ma cunosc si astfel sa evoluez si, treptat, sa ma descopar pe mine insumi, pe cel care sunt cu adevarat.

Acum incerc doar sa gandesc in perspectiva si sa incerc sa cuprind cu mintea toate planurile, dar evit sa-mi fac asteptari (desi nu mereu reusesc), pentru a nu avea dezamagiri.

Daca incerci, ai un avantaj: poti sa castigi! Iar daca nu castigi, nu obtii ce vrei, macar stii ca ai incercat. Insa daca alegi pasivitatea si refuzi macar sa incerci, ce castigi? Eu nu am castigat nimic, niciodata, in niciuna din situatiile in care am tacut. Dimpotriva, mai tarziu am aflat ca ale mele cuvinte, care n-au venit niciodata, au fost indelug asteptate. Ar fi putut sa bucure, ar fi putut sa aline, ar fi putut...

Eh!... In viata, exista doar o singura situatie cand pierzi. Atunci cand nu faci nimic, cand refuzi sa incerci ceva si alegi pasivitatea ori tacerea, din cauza anumitor temeri sau principii.

Fiecare om are propriile lui tragedii inchipuite (pana si Dumnezeu are propria lui tragedie si anume dragostea lui pentru noi, oamenii, care prin ceea ce facem ii transformam in chin fiecare clipa a existentei sale), si prin asta nu vreau sa spun ca e un lucru rau, ci un lucru poate chiar minunat, care defineste caracterul naiv al umanitatii. Insa, de cele mai multe ori, ba chiar de fiecare data, suferintele noastre sunt nefondate, fiind provocate de o cazua neinsemnata si ridicol de exagerata: dar daca ai un neg pe nas ti se pare mereu ca oamenii n-au altceva mai bun de facut pe lume decat sa-ti priveasca negul, sa rada de el si sa te blameze.

Imi tot amintesc diferite lucruri despre mine. Imi amintesc cum am devenit. Si uneori imi scriu aceste amintiri, in mod haotic, aparent fara niciun sens. Insa exista cu siguranta un motiv pentru toate cate sunt, pentru toate cate se intampla.

Iar daca in viata totul este cauza si efect inseamna ca ceea ce suntem azi este un efect al propriilor noastre fapte. Trecutul si circumstantele ne influenteaza personalitatea, insa numai noi suntem responsabili pentru ceea ce devenim. Destinul e doar efectul actiunilor noastre prezente, iar noi suntem absolut raspunzatori pentru el, un lucru care e cat se poate de minunat. Sufletul meu insa are un chip si o calitate anume - nu am alergat niciodata dupa cateva parale, ci am nazuit catre cerul instelat. Acum, eu nu mai regret absolut nimic din tot ceea ce am fost. M-am patruns din nou de adevarul ca intamplarea e sinonima cu destinul si ca noianul acela format din ruinele existentei mele poarta insemnul unui fragment divin. Suntem insa nevoiti sa bajbaim prin atata noroi si absurditate, pana sa ajungem "acasa "! Si n-avem nicio calauza in afara de dorul de casa! Totul, absolut totul in viata se rezolva prin dragoste, totul in viata se vindeca prin dragoste. Dragoste de aproape, de parinti, dragoste fata de copii, fata de copaci, munti, pasari, luna, cer, vant si stele, fata de oamenii buni si fata de oamenii care inca nu au inteles ca sunt atat de buni. Fiecare clipa din viata noastra e plina de fericire, speranta, iubire. Totul e sa constientizam forma sub care apare, iar asta nu e usor deloc.

Suntem inconjurati de o lume care traieste, uitand ca traieste, si care este frumoasa, uitand cat de frumoasa poate fi.

Va doresc o zi minunata. Si asa va fi, daca veti sti sa o faceti sa fie minunata. Soarele a rasarit din nou si ne asteapta cu o noua zi minunata, pe care sa o traim asa cum stim noi. Iar eu am intampinat acest soare vesel, trezit de la ora 3, facandu-mi bagajul. Azi plec... trec cateva granite pana in locul unde voi schia pret de 7-8 zile.
Zillertal!

Colind

Pentru cei plecaţi din ţară:

Pentru cei ce sunt în ţară: bucuraţi-vă de cozonaci şi de cei dragi!

Crăciun Fericit!

"Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce iţi doreşti, ci să ştii să iţi doreşti ceea ce ai!"

Graba, sărbatorile de iarnă şi ideea de a dărui

Eu tot nu-nţeleg: ce-i atâta grabă?!

Speculanţii ideeii de sărbătoare în vederea umflării buzunarelor mi-au invadat auzul şi mi-au agresat intimitatea încă de la 1 Decembrie. Aţi auzit voi de „urs”?! Ce mama mă-sii înseamnă „ursu” ca obicei de Crăciun?

Dau buzna peste tine, îţi zdrăngăn nişte tobe absurde în urechi, se strâmbă unu mascat că zice că e „ursu” şi altul cu o faţă pe care, printre cutele vizibile de tâmpenie, se zăresc şi vagi urme de inteligenţă întinde mână şi zice:

- „Sefu! Un leu şefu, pentru ursu' nostru.”

- „Bă da' mă laşi!”

- „Cât te lasă inima, şefu, pentru ursu nostru...” şi toţi ceilalţi tac, uită şi de tobe şi de urs şi te fixează aşteptând leul. Păi parcă veniseră cu ursul!

Mi-e greaţă de cei care speculează ideea unei sărbători şi, în virtutea unui obicei despre care ei n-au nicio amintire, mai că nu-ţi bagă mâna în buzunar - că a venit cu ursu, cu capra, cu steau, cu mă-sa... Nici ei nu mai ştiu cu ce şi care e ideea. Execută mecanic o tâmpenie şi aşteaptă „leul”, că asta e tot ce contează. Ăsta da spirit de Crăciun, n-am ce zice!

Unde sunt colindătorii care zâmbesc senini pentru „vestea” pe care ţi-o aduc şi puţin le pasă dacă le dai sau nu ceva? Şi pe care îi bucură mai mult o bucată de cozonac aburindă întinsă de o persoană zâmbitoare, decât „leul” dat ca să tacă dracu' din gură şi să te lase în pace cu hărmălaia lor cu tot?

Alţii îmi urau sărbători fericite încă de la sfârşitul lui noiembrie.

- Care sărbători, bre?

- Alea care or să vină. 1 Decembrie, Sf. Nicolae, Crăciunul, Anul Nou! Ce tu nu ştii? Eşti căzut din pom?

- Ba ştiu, frate, dar mai e până atunci...

Ce e cu atâta grabă, nu ştiu. Să fii primul care ai scos „fraierului” un ban din buzunar venind cu colindul din noiembrie, să fii primul care urezi „Sarbatori Fericite” cu mult înainte de a şti măcar tu însuţi cum vei petrece acele sărbători... şi în virtutea acestei grabe, molipsindu-mă, vă urez şi eu de pe acum să aveţi un Paşte Fericit. (dacă nici la asta nu sunt primul...)

Dar hai să zicem, fiecare cu ale lui, se gândeşte omul că poate nu te mai vede între timp şi se teme că va uita să te sune să îţi zică de bine, prins cu alte lucruri mai importante de făcut, dar cum vine asta să te grăbeşti într-atât încât să întrebi ceva de genul „cum a fost la evenimentul care urmează să se intample”?! Pare hilar, nu?

Recent, am fost întrebat „ce ţi-a adus Mosul”. „Pai de unde să ştiu eu frate, trebuia să visez?!” Şi replica: „Pai ce, tu nu ştii ce o să-ţi aducă?!” (parcă mă întrebase ce "mi-a adus"!)

Observ însă, în acest schimb de replici, doi oameni grăbiţi. Eu, cel care nicio clipă nu m-am gândit că poate se referea la „Mos Nicolae” (care a trecut) şi interlocutorul meu, care nu se gândea la Moş Nicolae, ci la „cel care o să vina”.

Unde ne-om grăbi aşa, nu ştiu!

Alerg în fiecare dimineaţă pe culoarele metroului (că mereu plec prea târziu de acasă) şi în fiecare dimineaţă sunt alte persoane care mă depăşesc în goană lor. Încotro?! Măcar de-am şti.

Dar, ca să răspund la întrebarea ce mi-a fost adresată: nu, nu ştiu ce o să-mi aducă Moşul la care te gândeşti tu, ăla care pune cadouri sub brad. Eu nu aştept nimic, pentru că primesc în fiecare zi. „Mosul” meu îmi aduce în fiecare zi clipe de bucurie şi momente frumoase, unele unice. Şi chiar dacă într-o zi nu le văd, cu siguranţă voi deveni conştient de ele în vreo amintire, atunci când lucrurile care mă orbeau se vor fi domolit. În fiecare zi am motive să zâmbesc, în fiecare zi primesc ceva, chiar dacă e un simplu motiv de a zâmbi şi n-am nevoie de o sărbătoare, de Crăciun, pentru asta. Mă numesc Crăciun!

Căci ceea ce unii aşteaptă cu ardoare, „ce mi-o aduce mosul”, este ideea unei bucurii pe care ţi-o poate oferi un cadou. Asta este esenţa ideii de a oferi: să produci o bucurie, să provoci un zâmbet, să arăţi că-ţi aminteşti sau că îţi pasă. Iar toate astea îşi pierd esenţa când cadoul vine atunci când „toată lumea oferă cadouri şi toată lumea ştie că va primi”. Şi din toată esenţa şi din toate emoţiile pe care ar trebui să le ofere dăruirea unui cadou, mai rămâne doar ideea utilităţii: „Mi-o trebui ce îmi oferă?! O fi fost inspirat? O fi înţeles aluziile mele? Dar dacă ia altă culoare?....”

A venit unul într-o zi la mine, la magazinul Craimont, dorind să cumpere un rucsac. Dar mi-a zis o chestie care m-a făcut să-mi pice faţa: „Da' dacă nu-i place, pot să-l aduc înapoi?” Iniţial m-am gândit că poate vrea să îl schimbe cu alt model, dar şi asta mi se părea aiurea (cui vroia el să ofere acel rucsac de se aştepta să îi spună că nu-i place ce i-a oferit?!), dar el nu, vroia banii înapoi dacă „nu-i place”. Păi, frăţioare, de când ai auzit tu că un cal de dar se caută la dinţi? Cum adică să oferi un cadou şi răspunsul să fie „nu-mi place ăsta, ia-l inapoi” iar tu să vii şi să îţi recuperezi banii pe el? Şi cadoul? Care era cadoul? Ce ai oferit în acest caz? E un cadou, un rucsac, un lucru pe care tu îl oferi şi persoana respectivă îl primeşte aşa cum e şi se bucură că te-ai gândit la ea. Nu aşa ar trebui să fie? Înţeleg de ar fi vorba de o haină: „Bre, eu o iau, da’ cum persoana pentru care o iau nu e aici să o probeze, dupa ce o surprind oferindu-i ce-am luat, dacă se întâmplă să nu-i vină bine pot să vin să o schimb cu altă marime?” Asta e altă poveste.

Dar, după cum spuneam, esenţa ideii de a oferi s-a stins demult. A rămas doar nevoia şi utilitatea. Dacă nu-mi trebuie, poţi să-ţi iei înapoi cadoul pe care mi l-ai oferit. Şi ai face bine să te duci să-ţi recuperezi şi banii pe el!

Mie îmi place, în schimb, să ofer ceva atunci când se iveşte ocazia. Dacă văd ceva şi mă face să mă gândesc la cineva, sau consider că ar bucura pe cineva, îl iau şi îl ofer atunci.

Odată, în trecut, prin facultate, am găsit o carte într-o librărie despre care o amică îmi zisese că i-ar plăcea mult s-o citească. Am văzut-o, am cumpărat-o şi cu prima ocazie în care ne-am întâlnit, i-am oferit-o. Să vezi mirare!

- De ce?!

- Cum, de ce?

- Pentru ce îmi oferi cartea?

- S-o citeşti.

- A... doar mi-o împrumuţi.

- Nu. Nu pot să îţi dau cu împrumut ceva ce deja e al tău. Ţi-am oferit-o ţie. E a ta acum.

- Păi... de ce? E vreo zi, ceva, azi, şi nu-mi amintesc?

- Dar ce, tu primeşti cadouri doar în „zile speciale”? Cadoul e pentru tine, sau pentru o zi anume?

- Dar trebuie să existe un motiv.

- Da, există un motiv. Mi-ai zis că ţi-ar plăcea să citeşti cartea, am văzut-o, m-am gândit zâmbind la tine că ţi-ar plăcea să o ai şi am zis să-ţi aduc şi ţie acel zâmbet, oferindu-ţi cartea asta.

Dar pe chipul ei acru şi mirat, puteam vedea orice, numai zâmbet nu. Nu ne-am mai întâlnit de atunci.

Recent, o persoană aflând că am oferit cadoul pe care îl luasem pentru cineva drag, m-a întrebat cu mirare de ce n-am aşteptat să ofer cadoul de Crăciun? E simplu: pentru că acel cadou era pentru o persoană, nu pentru o sărbătoare.

Majoritatea oamenilor au uitat să ofere ceva din proprie voinţă, doar pentru a-l bucura pe celalat. Oferă ceva la zile de naştere, zile de sărbătoare, împlinirea unei săptămâni de la..., a unei luni de la..., la prima întâlnire, la a doua, când vor să obţină ceva, când vor să fie în avantaj, când realizează că au greşit şi vor să-şi cumpere iertarea sau să-şi câştige dreptul la justificare, dar prea rar pentru că celalat merită, pentru că işi doreşte să-i facă o bucurie pentru ceea ce este omul căruia îi oferă şi nu pentru ceea ce reprezintă momentul în care oferă.

Şi, implicit, au uitat să şi primească. Acum, când primeşti ceva - „e clar, ăsta vrea ceva de la mine! Urmăreşte el ceva...”

La fel cum ziua mea este în fiecare zi, Moşul vine la mine în fiecare zi şi-n fiecare noapte. Mereu am motive de bucurie. Uneori mai multe, alteori mai puţine. Nu-mi fac griji că nu voi zâmbi şi-n ziua de Crăciun. Da'-i compătimesc pe ceilalţi. Azi n-am avut loc să-mi cumpăr nişte legume dintr-un hypermarket (pieţele erau deja închise la ora la care am plecat de la Craimont), de cei care se îmbrânceau peste tot disperaţi că „n-au luat cadouri”. Când pleci la vânătoare de cadouri e greu să nimereşti unul potrivit pentru persoana vizată. Cadoul potrivit e ăla care, atunci când îl vezi fără să fii în căutare de "ceva potrivit", te face să exclami - asta l-ar face pericit pe cel la care mă gândesc. Pur şi simplu, nu pentru că e sărbătoare şi nici pentru că se aşteaptă să primească ceva.

Dar ce trist trebuie să fie să oferi un cadou când ştii că celalat aşteaptă un cadou. „Uite, îţi ofer şi eu ceva, să fiu în rândul lumii, că toată lumea dăruieşte ceva azi”. „Vai, ce drăguţ eşti! Stai că am si eu ceva pentru tine.”

Oferă-mi un zâmbet când eu uit să o fac şi îţi voi fi mai recunoscător decât pentru orice cadou pus sub brad în noaptea de Crăciun. Un brad care ar fi fost mult mai util în pădure, înfipt în rădăcinile lui, nu într-un suport metalic.

Îi compătimesc şi pe cei care aşteaptă cu emoţie noaptea de Crăciun, să vadă ce vor primi. Doamne, câte dezamăgiri vor avea. Că ei „asteapta ceva”. Nu pot fi surprinşi de gest. Şi dacă acel cadou n-a fost inspirat... care mai e rostul? Că surpriză n-are de unde să fie.

Cineva mi-a replicat: dar tu nu aşteptai cu emoţie cadourile de Crăciun, când erai mic? Ba da! Pentru că atunci îl aşteptam pe Moş Crăciunul „Coca-Cola”. Credeam în el, în sania lui magică şi mă bucuram că nu m-a uitat, deşi eram la ţară, nu acasă. Uneori mă surprindea lăsându-mi cadouri şi la ţară şi acasă, în Craiova. Dar era altă poveste, nu credeţi? Dacă aş fi găsit ceva care să nu-mi placă sub brad, nu i-l dădeam înapoi lui Moş Crăciun să se ducă să-şi recupereze banii pe el.

Oamenii mă întreabă ce „mi-a adus” Moşul care „o să vina”, iar eu nici măcar nu ştiu ce voi face în acest weekend. Dar ştiu că voi trăi şi această zi ca pe toate celelate, adică aşa cum mă voi pricepe eu mai bine şi cum îmi va trăzni prin cap.

Vă urez şi vouă bucurie în suflet şi capacitatea de a trăi fiecare zi conştienţi şi de lucrurile bune care vi se întâmplă. Şi nu uitaţi că a trăi înseamnă acţiune, nu pasivitate. Înseamnă a accepta, nu a refuza că poate e greşit sau poate vei greşi. O viaţă în care faci greşeli nu este mai onorabilă, dar este mai folositoare decât una în care nu faci nimic.

Iar în ceea ce priveşte cadourile, vă reamintesc ceva ce şi mie mi-a reamintit editorialul din Adevărul de Seară, anume că un dar poate fi şi un gest, o faptă, nu numai un obiect. Un dar poate fi şi urcarea pe casă şi scuturarea coşului, dacă de asta are nevoie persoana respectivă. Şi e bine să nu aşteptăm Crăciunul pentru asta, deşi nici atunci nu e prea târziu. Mai bine atunci, decât niciodată.

Citeam prin ziarul mai sus menţionat, eram deja în metrou, îmi cumpărasem şi legumele, mă îndreptam spre casă... când am descoperit că am uitat cheile la magazin şi n-am cu ce să intru în casă. Aşa că m-am întors să-mi recuperez cheile, fascinat de cât de aerian pot să fiu

Iar de Crăciun, vă urez curajul de a oferi şi gesturi şi fapte, în locul obiecetelor pe care le puteţi cumpăra oricând, fără să fie nevoie să vă înghesuiţi prin magazine atunci când toată lumea doreşte să facă pe „Mosul”. Dar dacă vreţi să fiţi ca toată lumea, atunci spor la cumpărături şi la înghesuială.