Lucifer

The Rolling Stones - Sympathy For The Devil

Eu nu cred în Rai sau Iad. Eu nu cred în Judecata de Apoi. Nimeni n-are dreptul să mă judece pe mine. Eu sunt tot ce contează pe lumea asta. Atâta timp cât eu exist, nimic în lumea asta nu e mai presus de mine. Pentru mine, eu sunt centrul Universului. Eu sunt propriul meu stăpân, propriul meu creator, propriul meu zeu. Nimeni nu m-a învăţat să spun despre mine, “eu”. Eu însumi m-am simţit individualizat, separat de toţi ceilalţi şi, din punctul meu de vedere, eu sunt cel mai important în lumea asta, pentru mine.
Când eu am zis “EU”, Paradisul s-a destrămat, dintr-un întreg noi, în nenumăraţi “eu”. La început totul era unit, trăiau mulţumiţi la sânul Lui. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; nu exista al meu, al tău, nu existau două lucruri, totul era una. Un cosmos, o fiinţă. Eu, prin proria mea conştiinţă de sine, am destrămat acea fiinţă.
Eu cred doar în mine. Mă gândesc doar la mine. Tot ce are sens pe lumea asta, sunt lucrurile care mă bucură pe mine. Eu sunt tot timpul mândru de mine şi doar de mine. Eu mereu am o scuză sau o explicaţie pentru ceea ce spun sau fac.
Voi credeţi în El, dar când vorbiţi despre voi, chiar şi când vă rugaţi Lui, spuneţi "eu”, sau "pe mine”. Şi "eu” sunt EU. Căci cine ar putea, în lumea asta, în Universal ăsta, să vorbească despre el însuşi, zicând noi, sau ei?
Chiar şi Iisus Hristos m-a pomenit pe mine, zicând Eu.
Eu n-am nevoie să vă rugaţi mie. Eu sunt în voi, prin individualitatea voastră. De câte ori spuneţi "al meu”, de câte ori spuneţi despre voi înşivă "eu”, EU tresar... căci sunt acolo şi mă simt măgulit.
Eu sunt EU. Lucifer. Încântat de cunoştinţă! Eu sunt în voi, prin fiecare "al meu” sau "eu” al vostru.
______________________
Feriti-va de el, adica de voi insiva. Eu incerc mereu sa ma feresc… Ah, iar l-am pomenit!

Summer wine (Ville Valo & Natalia Avelon)

"Strawberries cherries and an angel's kiss in spring
My summer wine is really made from all these things"



"My eyes grew heavy and my lips they could not speak
I tried to get up but I couldn't find my feet
She reassured me with an unfamilliar line
And then she gave to me more summer wine"

..........

"When I woke up the sun was shining in my eyes
My silver spurs were gone my head felt twice its size
She took my silver spurs a dollar and a dime
And left me cravin' for more summer wine"

Recomand cu caldura filmul din care fac parte imaginile din acest videoclip. "8 MILES HIGH"("Das Wilde Leben" 2007)
____________________________________________________________
Videoclipul original şi necenzurat îl găsiţi aici (clic pentru detalii)

În sara asta...

Mi-e sufletul tânăr şi liber. Nici o povară nu-l mai apasă. Regretele şi dezamăgirile s-au retras în colţul lor din sufletul meu, unde, probabil, vor rămâne pentru totdeauna.

Ducu Bertzi - Nu regret

Balada firului de iarbă


Uitasem cum se face dimineaţă...

Hostage of love

Razorlight - Hostage Of Love

You make yourself, a prisoner of me
You blind yourself, so you don't have to see
You turn your life, to a power above
And make yourself,
A hostage of love
You turn from me, you turn from the strain
Devote yourself, to the power again
Distance yourself, from what we avowed
You broke the rules,
Your my hostage now

I am a sinner, I am a saint
I am a devil
I am the ghost at the wake
I feed the swell and pull
Of your tears as they break
I am the limit of
The load you can take

You are the pulley
And I am the winch
I am salvation
Am your herald of sin
I take you beyond
Your limits of trust
Ransom yourself
Hostage of love

You say you have been born again
Since you slept there in that liar's den, den
You cannot be saved
You gave your innocence away
Oooohhh ooooh

I've turned my cheek
And I've suffered the blow
Truth of my story
Is widely unknown
Words of derision I have
Swallowed with a smile
For telling my story I have been crucified

Now like a madman
I give my laurels to you
And like a hero
Forsake my trophies for you
Though a deciple of this devil
That is in our blood
Am I not also
Your hostage of love

You say you have been born again
Since you slept there in that liar's den, den
You cannot return
Until your innocence is earned

You say you've got to live alone
Though it hurts, You'll make it on your own, own
You cannot be saved
You gave your innocence away
Oooohhh ooooh

You will remain a hostage of love
Hostage of love
Hostage of love

Aş vrea să pot uita...

...eram singuri pe pământ...

Sunetul unor paşi care pleacă...

Vă reamintesc că în urmă cu ceva vreme am postat o povestire de Hemingway pe care vă recomand s-o citiţi, dacă încă n-aţi făcut-o.

Următoarele cuvinte sunt, în mare parte, determinate de comentarii pe marginea povestirii.
Mike spunea, printre altele: "din punctul meu de vedere tema centrală a povestirii este singurătatea....şi tot ce se naşte din ea. Din singurătate pornim la drum şi nimerim prin nişte hăţişuri nedorite, din cauza fricii de singurătate nu ne urmăm inima ci încercăm să împărtăşim necunoscutul cu alţii, trăim toate dilemele vieţii în singurătate şi de cele mai multe ori le scoatem la iveală doar atunci când sunt clarificate şi deciziile sunt luate, şi mai presus de toate murim singuri.”
Trist, dar adevărat. Cu toţii suntem singuri în momentele cele mai importante ale vieţii nostre şi ne trăim dilemele tot în singurătate.
Iar moartea... ea este singurul lucru din lume care ne "afectează" numai în mod individual. Chiar dacă, din diverse cauze, în acelaşi loc ar muri mai multe persoane (sau, hai să spunem fiinţe), fiecare va muri în mod individual, unic şi diferit. Moartea, în sinea ei, prin felul cum se produce, afectează strict numai fiinţa care moare. Ceilalţi (dacă nu mor şi ei) sunt afectaţi doar prin dispariţia celui mort dintre ei şi sunt afectaţi abia după ce moartea s-a produs.
La fel şi bătrâneţea, fiecare o trăieşte în singurătatea şi pustiul sufletului său.
Dar chiar dacă murim singuri, unii din noi murim ţinuţi de mână, sau mângâiaţi pe păr... iar ultima amintire pe care o iau unele fiinţe, din această lume, este chipul cald, blând şi cumplit de trist, al fiinţei care i-a fost totul pe lume. Şi când ştim cât înseamnă o batistă fluturată în vânt pe un peron, care ne arată că însemnăm ceva, pentru cineva, în gara de unde plecăm, cum să nu însemne enorm pentru noi ştiind că atunci când ne urcăm în ultimul tren, cineva e acolo, lângă noi, ne spune la revedere şi plângând ne dă de înţeles că ne va simţi lipsa?
Iar dacă ni se va simţi lipsa şi ni se va duce dorul în locul de unde plecăm, am mai putea noi spune că am fost cu adevărat singuri în acel loc?

Sunt perfect de acord cu faptul că singurătatea ne înconjoară mereu şi ne pustieşte sufletul, dar încep să cred că singurătatea asta a noastră e bazată pe egoism. Nu lăsăm pe nimeni să-şi facă culcuş confortabil în sufletul nostru. Ne e teamă că poate ne va invada intimitatea şi nu vom mai avea suficient timp să fim noi înşine şi să ne gândim doar la noi şi să ne trăim viaţa şi să ne purtăm grijile cum vom avea chef, sau că dacă va pleca, în locul lui va rămâne deşertul. Şi astfel, acceptăm pustiul şi singurătatea şi trăim toată viaţa cu ele, de teama unui posibil deşert.
Iar dacă ceva ne roade sufletul, de ce să povestim? Oricum nimănui nu-i pasă cu adevărat şi după ce, eventual, ne va asculta, îşi va continua viaţa lui, îşi va vedea de grijile şi bucuriile lui şi asta ar fi tot.
Aşa că toţi facem precum David, personajul principal al povestirii despre care am amintit mai sus, care regretă în final că le-a spus despre elefant: "niciodată n-o să-i mai spun nici lui nici altcuiva ceva, niciodată nimic. Niciodată vreodată, niciodată." ... "...cu unghia de la degetul mare răzui puţin sângele care arăta ca o bucată de ceară de peceţi şi o puse în buzunarul cămăşii. Aceasta fu tot ce luă de la elefant în afară de începutul cunoaşterii a ce e singurătatea."
Iar Octavian Paler spunea: "Nu există pustiu, există doar încapacitatea noastră de a umple golul în care trăim."
Şi tot el mărturisea: "N-am ştiut că floarea amară a singurătăţii are, atunci când o atingi de obraz, sunetul unor paşi care pleacă."
Aceasta este adevărata singurătate: sunetul unor paşi care pleacă.

Şi da, eram sigur că aşa e. Opusul "singuratatii”, este ÎMPREUNĂ.

Veşnica înfrângere

" Să nu mai spui de-acum, că eşti singur." Aşa începe totul. Iar toate aceste cuvinte sunt uitate, atunci când pleacă. Sau când o faci să plece .

Am fost în acest weekend prin munţii Retezat şi Godeanu. Îmi voi aminti curând, despre ei. Iar acolo, împreună cu oameni dragi, dar în singurătatea sufletului meu, am trăit mici bucurii şi am aflat mari adevăruri.

Am conştientizat din nou că fericirea nu are farmec, dacă n-ai cu cine s-o împarţi, dacă n-ai cui să o împărtăşeşti. Am fost întrebat de ce sunt singur. Poate că aşa îmi este sufletul - un singuratic. Sau poate că, ceea ce am eu de oferit, nu este pentru oricine. Sau poate că ceea ce mi se oferă, nu este ceea ce îmi lipseşte. Poate...
Căci e mai bine să ţi se mulţumească pentru ceea ce eşti, decât pentru ceea ce faci, sau spui.
Şi tot acolo, în mijlocul munţilor, am mai descoperit un adevăr incontestabil: din orice conflict pe care îl pornim cu zeii, ieşim întotdeauna învinşi. Întotdeauna!
Şi e ciudat, acest lucru! Noi, oamenii, făurim zei, avem puterea asta, dar apoi nu mai putem să îi înfrângem.
Nu mai putem face să dispară ceea ce noi înşine creem, chiar dacă, ulterior, credem sau realizăm că am greşit.