"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

vineri, 30 octombrie 2015

O intamplare de "bun venit" (in capitala)



Atunci cand ajung intr-un oras mare, mult mai mare decat cel in care locuiesc si cu care sunt obisnuit, daca sunt in vizita mereu vad doar lucrurile frumoase, interesante si impresionante. N-am ochi pentru ce nu e in regula. Nu de aia am venit. Sunt in vizita si, poate chiar inconstient, aleg selectiv lucrurile de care sa ma bucur. Atunci cand, insa, ajung intr-un oras mai mare decat ala in care am locuit, cu scopul de a ma muta acolo, de a locui acolo, imi sar in ochi doar lucrurile neplacute.
Imi amintesc de prima mea vizita in capitala. Era prin 2005. Venisem sa-mi cumpar incaltari de munte, ca pe vremea aia nu se gasea asa ceva in Craiova. Am venit dimineata, m-am intors seara. Nu pot sa spun ca eram fascinat dar mi-a placut arhitectura Bulevardului Unirea, Casa Poporului, agitatia de oras mare, confortul metroului ca mijloc de deplasare, numeroasele baruri si posibilitati de distractie, etc. L-am simtit ca fiind un oras zgomotos, dar eram constient ca nu aveam cum sa compar centrul capitalei cu linistitul si tanarul cartier craiovean din care proveneam.

Imi aduc apoi aminte cand am revenit in capitala, cativa ani mai pe urma, cu un vag gand ca as putea sa ma trag si eu spre acest oras unde prietenii mei, in frunte cu fratele meu, deja poposisera. Era a doua oara cand reveneam in capitala si tot ce tin minte de atunci sunt nenumaratii aurolaci de la Gara de Nord si oamenii fara adapost inveliti in trente urat mirositoare, care dormeau chiar pe trotuarul din fata bisericii Sf. Gheorghe, in picioarele trecatorilor ce-si vedeau fara griji de treaba lor. Si ma ingrijorau astfel de lucruri. Ce fel de oameni pot trai intr-un oras, fara sa le pese de semenii lor? Cum sa treci, asa, pur si simplu pe langa un om aflat intr-o stare si o situatie groaznica si nici macar sa nu-l observi?! Intre timp, am aflat. Erau oameni la fel ca mine, cel care sunt azi. La fel ca mine cel care eram si atunci, dar inca nu aflasem. Oameni care s-au obisnuit cu toate astea. Iar obisnuinta exact asta face: te convinge ca un lucru anume, oricum ar fi el, face parte din normalitate, atata vreme cat e mereu acolo, e mereu asa.
„Omul se obisnuieste cu toate, inclusiv cu detentia”, spunea Camus.

Si-mi aduc aminte de prima zi cand veneam in Bucuresti ca viitor locuitor al acestui oras. Trecusera ceva ani de tatonare, eram relativ obisnuit cu capitala. Si desi sunt constient ca am mai scris si povestit asta, nu pot sa nu reiau descrierea sentimentelor cu care am venit atunci spre capitala, avand in vedere ceea ce vreau sa povestesc, in final.
Era o zi de inceput al unei noi situatii in viata mea, dar n-a fost sa fie, insa, cea mai buna zi. Si cat de trist puteam sa fiu, pe atunci! Eram deja angajat in Bucuresti, dar habar nu aveam unde urma sa locuiesc. Si nimeni pe peron, care sa ma astepte. Si nimic din ceea ce ma chemase spre acest oras.
Si imi mai amintesc si drumul cu trenul, din acea zi. Trenul acela care ma transporta de la craiovean la bucurestean. Din locurile cunoscute si dragi, in locurile necunoscute, straine. Desi mersesem de nenumarate ori pe acel drum, atunci il vedeam cu ochii celui plecat de acasa. Vedeam traversele si liniile ferate care alergau inapoi si balariile care cresc pe marginea caii ferate si nimic altceva la care sa te uiti si de care sa-ti aduci aminte. Totul era nou acum si padurile si campurile aratau altfel, precum padurile si campurile pe care nu le stii si daca treceam pe langa o apa era la fel. Era doar o apa necunoscuta si nu ca apa langa care ai trait. Aveam un sentiment ciudat vazand atatea tinuturi noi. Cred ca de fapt aratau la fel ca si locurile in care traisem, dar nu le simteam la fel. Presupun ca fiecare loc cu stejari si plopi cu frunza fosnind arata la fel, dar cand vezi din tren o padure de stejari nu-ti face placere, te face doar sa vrei ca padurea sa fie acolo unde traiesti. Dar atunci nu stiam acest lucru. Credeam ca totul va fi la fel ca acolo unde locuisem, numai ceva mai mare si ca va fi exact la fel si ca va face aceeasi impresie, dar nu era asa. N-aveam nimic de-a face cu locurile astea. Cu dealurile era si mai rau decat cu padurile. Probabil ca toate dealurile din sudul tarii arata la fel, dar stand in vagon si privind pe fereastra vedeam paduri, campuri cultivate si am trecut peste un rau si era foarte interesant si apoi am trecut pe langa niste dealuri si o casa si o padure dincolo de ele si erau aceleasi dealuri, dar aratau altfel si totul era putin mai altfel. Sunt constient, desigur, ca dealurile pe langa care trece calea ferata nu pot fi la fel. Dar nu era asa cum credeam ca avea sa fie. Aerul era placut, fereastra fiind deschisa si imi amintesc ca mi s-a facut foame. Era o zi frumoasa, de inceput de vara.

Cand am ajuns in Gara de Nord, nu ma astepta nimeni. Eram cu bagajul dupa mine, dar habar nu aveam unde ma va prinde ziua de maine. Atunci, ma indreptam spre fratele meu. Pe vremea aia, ei locuiau intr-o garsoniera. Aveam si eu un loc pe un fotoliu extensibil, dar ma simteam un intrus in intimitatea lor.
Si cu ganduri nu tocmai potrivite pentru prima zi intr-un oras nou, pentru prima zi din restul vietii mele, m-am tarat spre peronul metroului. Acolo, am zarit o fata imbracata in haine predominant negre, cu diverse taieturi si rupturi pe ele (nu mai tin minte daca erau in ton cu moda sau doar erau vechi), cu parul saten, atarnandu-i drept peste umeri. Se clatina putin. M-a vazut si s-a indreptat direct spre mine, din toti oamenii care erau pe peron. Si atunci, venind spre mine, nu banuiam ca o sa aduca cu ea acea intamplare de „bun venit” intr-un loc nou, menita sa-ti zdruncine intreaga incredere in faptul ca, venind aici, ai luat o decizie buna. Avea ochii rosii si cu cearcane cum nu vazusem in viata mea. Si o privire... lunatica.
Mi-a cerut o tigara. I-am zis ca nu fumez. Apoi mi-a zis, aplecandu-se putin spre mine:
- „Da-mi si mie o suta de mii.”
Pe vremea aia inca se mai spunea asa la zece lei.
M-am uitat uimit la ea. Ma gandeam: „ia uite-o si pe asta, cum imi cere bani de parca mi-ar fi ruda sau prietena!”
- „N-am”, i-am raspun eu, morocanos.
Si atunci ea s-a aplecat spre mine, m-a privit ca si cum urma sa-mi spuna un secret si mi-a zis:
- „Da-mi, ma! Hai ca ti-o sug, daca-mi dai!”
M-am uitat la ea, incremenit. Probabil ma asteptam mai degraba sa sara cineva la mine si sa ma jefuiasca, decat la o asa replica. M-am aplecat, mi-am luat bagajul lasat jos si am plecat, intorcandu-i spatele fara o vorba. Ea a facut cativa pasi in urma mea si m-a prins de mana. M-am oprit si m-am intors. Am privit-o drept in fata cu o figura impietrita. Sunt sigur ca pe chipul meu nu se putea gasi nici urma de simpatie, empatie, respect, compasiune... sau macar mila. Poate doar lehamite. Poate nici macar atat!
Lovita de acea privire, a mai ingaimat doar atat:
- „De ce nu vrei?”
Nu stiu daca ma intreba de ce nu vreau sa-i dau bani sau... Dar stiu ca i-am intors spatele cu hotarare si m-am indepartat de ea fara niciun strop de compasiune. Nici n-am mai cautat-o cu privirea, sa vad ce mai face. 
Eram convins ca fiecare om este responsabil de situatia in care se afla si nu aveam compasiune pentru mizeria din viata altora. Nu eram deloc constient, pe atunci, de cat de norocos eram eu, de fapt, prin comparatie cu altii. La fel ca intr-un oras nou unde urma sa locuiesc, vedeam in viata mea doar ceea ce era neplacut, nicidecum acele lucruri care reprezentatu un adevarat noroc al sortii. Si bineinteles ca imi comparam viata cu a celor pe care ii invidiam, nu cu a celor mai nenorociti decat mine.

Spatele meu intors si indepartarea hotarata de atunci, fara niciun strop de compasiune, fara macar sa fiu capabil sa compatimesc un om aflat pe drumul pierzaniei, a fost primul pas pe care l-am facut intru devenirea respectabilului locuitor al unui oras, care intoarce privirea spre copacul cu frunze galbene din stanga si-i zambeste toamnei, in vreme ce in dreapta un seaman sau alta fiinta sufera, se chinuie, se afla in mizerie sau agonie.
Si apoi pozez acel copac frumos, cu frunze ruginite, il postez pe Facebook si zambind va anunt ca a venit toamna.

2 comentarii:

Anonim spunea...

"Cum sa treci, asa, pur si simplu pe langa un om aflat intr-o stare si o situatie groaznica si nici macar sa nu-l observi?! Intre timp, am aflat." Nu ti se intampla des sa judeci oamenii, pentru ca, la ceva timp dupa, sa te surprinzi ca faci acelasi lucru pe care initial il catalogasei odios? Eu ma confrunt des cu treaba asta. Lectiile vietii...
"Trenul acela care ma transporta de la craiovean la bucurestean." Foarte interesanta exprimarea asta!
"Cu dealurile era si mai rau decat cu padurile. Probabil ca toate dealurile din sudul tarii arata la fel, dar stand in vagon si privind pe fereastra vedeam paduri, campuri cultivate si am trecut peste un rau si era foarte interesant si apoi am trecut pe langa niste dealuri si o casa si o padure dincolo de ele si erau aceleasi dealuri, dar aratau altfel si totul era putin mai altfel." Multi simtim asa, dar felul in care ai asezat in cuvinte trairile respective e exceptional! Si, da, din tren parca se simt cel mai bine lucrurile astea.
Despre fata n-as zice nimic, in sensul ca nu as judeca-o, caci toti avem momentele noastre de depresie in care nu avem nicio putere sa ne redresam. Unii se lasa sa decada prea mult si nu se mai pot ridica, caci fundul prapastiei e mai aproape decat buza ei. In povestirea asta m-a atras mai mult felul cum ai descris apropierea de capitala, cu peisajele care se derulau prin fata geamului de tren si simtirile tale care prevesteau parca o intampinare trista, dar nu atat de socanta. Suntem constienti ca exista anumite lucruri neplacute, ca oamenii se vand usor, ca se pierd prea repede dar, cand devenim si noi actori in piesa asta, ne simtim ca atunci cand mergem la un spectacol de teatru si un actor spontan ne ia pe nepregatite de pe scaun si ne urca pe scena. Si noi ne intrebam: Am platit bilet pentru asa ceva? Eu, cu mana mea? Cum probabil te-ai intrebat si tu ca ce naiba cauti in orasul asta care nici macar nu incercase sa te pacaleasca, ci chiar te intampinase cu aurolaci si cersetori si oameni care se dezumanizasera traind zi de zi langa ei.
Dar, a stricat Bucurestiul ce a cladit statul la tara, copil fiind? Din perspectiva mea nu pare sa fie asa. Nu putem fi mereu empatici. N-am mai reusi sa ne traim propria viata.
Scrii intr-un mare fel, Claudiu!
Cristina S.

Claudiu Crăciun spunea...

Tot ce-am judecat vreodata la ceilalti, de fiecare data cand mi-am zis "cum ai putea sa..." referitor la o situatie despre care nu stiam nimic, viata a avut grija sa-mi serveasca intamplari fix in forma traita de cei pe care-i criticam. Si, chiar daca, poate, nu tot timpul am actionat asa cum vazusem, cel putin de fiecare data, traind experienta, am inteles ce anume i-a impins pe altii spre gesturile sau actiunile criticate de mine. Iar eu, uneori, am (re)actionat poate chiar mai odios decat cei pe care, nu demult, ii judecasem pentru situatii similare.
Viata e dreapta, din acest punct de vedere. Cand judecam ceva fara sa cunoastem, are grija sa ne serveasca intr-un oarecare viitor, chiar acel lucru, pentru ca, unterior, sa putem vorbi cum se cuvine - adica in cunostinta de cauza.

Bucurestiul nu are cum sa strice ce mi-a ramas din statul la tara, la fel cum lumea prezenta nu poate stinge pornirile si instinctele ancenstrale. Dar nu asa se pune problema, pentru ca nu tot ce am trait la tara a fost pozitiv. Totul tine de mine, de interpretarea mea asupra unei intamplari, trecutte ori viitoare. Iar aceasta interpretare mereu e facuta in prezent, adica acum, sub influenta capitalei.
Singura mare schimbare de care sunt constient, ca efect al "capitalei", e faptul ca acum, daca intr-un mediu necunoscut, intalnesc necunoscuti, nu mai pornesc spre ei cu inima deschisa, ca spre semeni, ci ii privesc dintru inceput cu suspiciune.
Si ca sunt complet imun la gemetele si urletele din agonia bolii, ale batranului care sta la etajul 10, deasupra mea. Si-mi pun dopurile de urechi ca sa dorm mai linistiti si ma gandesc, uneori, car ar fi mai bine pentru toata lumea, daca ar muri mai repede.
Chiar daca, odata, fara sa stiu cine e, el a fost protagonistul unei povesti foarte citita pe blog si foarte apreciata pe fb. http://hoinarind-prin-viata.blogspot.ro/2013/09/un-gest-simplu-o-reactie-neasteptata.html