Visul (Ce caut eu aici?)

Pe la ora 17 m-am bagat la somn, cu gandul sa dorm o juma' de ora. Niciodata nu-mi iese asta - cand dorm dupa masa, sa dorm exact atat cat imi propun. De obicei dorm dublu, sau nu ma mai trezesc pana a doua zi dimineata.

De data asta m-am trezit pe la 19:52.

In somn, visam ca urcam un horn stancos, abrupt si destul de dificil. Nu aveam idee unde sunt, ce e cu mine acolo, dar continuam sa ma catar. Eram singur. La un moment dat, m-am intrebat daca o mai fi fost cineva, vreodata, pe aici.

Si cum urcam eu, dintr-o data hornul s-a largit si a devenit mai putin abrupt. Am gasit pe dreapta o grota oblica. M-am asezat in ea, m-am intins rezemat de peretii grotei, in pozitie oblica, am pus mainile sub cap si ma odihneam, cand privirea mi s-a abatut pe tavanul grotei, care era la o distanta mica de mine (il puteam atinge), unde am vazut, scris cu fum, urmatoarea intrebare: "De ce esti aici?"

Am scos un pix si am mazgalit cu el raspunsul (nu ma intrebati de cand scriu pixurile pe pereti, dar raspunsul a iesit destul de vizibil si, culmea, citet): "Pentru ca pot."

Apoi, am pornit mai departe, pe horn in sus, intrebandu-ma cine o fi scris acea intrebare?

Tot catarandu-ma, am iesit dintr-o data intr-un fel de amfiteatru, intr-un spatiu larg, cu fundul aproape plat, in intregime stancos. Eram inconjurat din toate partile de pereti stancosi si inalti, inaccesibili. Mi-am dat seama ca mai departe nu am cum sa ma duc. Trebuia sa ma intorc pe unde am venit. N-aveam niciun stres ca n-am nicio coarda la mine si nici nu simteam ca mi-ar trebui.

M-am apropiat de peretele stancos al amfiteatrului, pe partea dreapta si, cu o bucata de piatra ce semana cu creta, m-am apucat sa mazgalesc ceva. Cand am terminat, am citit ce-am scris si mi-a placut atat de mult. Atat de mult!

Era cel mai sincer lucru pe care-l scrisesem, era adevarul pur... asa-mi parea mie.

Dar... desi am recitit de multe ori, in vis, acea fraza, si am repetat-o si cu voce tare (tot in vis), am uitat-o!

Nu-mi mai aduc aminte care era acea fraza, desi imi parea atat de clara! Tot ce tin minte, e ca fraza continea urmatoarele cuvinte: "arta ipocriziei" si "constrangere". Dar nu mai am idee nici in ce ordine erau aceste cuvinte in fraza si nici care erau celelate cuvinte care, impreuna cu acestea, dadeau sens frazei.

Am inceput sa cobor, pe horn. Ma descataram linistit si, cum ma descataram eu asa, situatia imi amintea de filmul "Fiul muntilor", pe care il vedeam cand eram mic.

Am ajuns din nou la grota in care m-am odihnit si, din nou, am facut un scurt popas. Citeam intrebarea si raspunsul meu de pe tavan si atunci am scos pixul si am completat cu un nou raspuns. "Pentru ca vreau."

Si m-am intins din nou, cu mainile sub cap, recitind intrebarea aceea si cele doua raspunsuri ale mele si ma intrebam daca va vedea cineva, vreodata, aceste cuvinte de pe tavan si daca da, oare va sti ca raspunsurile apartin aceleiasi persoane, sau va crede ca sunt scrise de persoane diferite?

Si cum sedeam eu si meditam asa, dintr-o data peisajul se schimba brusc, sub mine si in jurul meu. Eram pe o faţă de munte cu o inclinatie mare, ma chinuiam sa inaintez in sus. Era zapada, toata numai placi de vant. Am privit in urma si mi-am vazut urmele. Venisem pe langa un perete de stanca, iar acum trebuia sa fac o traversare. Nu-mi placea. Stateam incordat, sprijinindu-ma in zapada si cu genunchii si ma tineam de un colt de stanca iesit din zapada. Mai jos de mine, chiar in dreptul meu, la vreo 15-20 de metri, erau cei doi prieteni care, de putina vreme, "se pricep la avalanse"... Stateau pe loc, sub mine, urmarindu-ma daca pot inainta si eu gandeam: "Tot nu s-au invatat minte! De ce naiba stau sub mine? Daca se rupe zapada cu mine, ii ia cu totul, ii ingroapa!"

M-am intors cu fata spre deal. Panta mare, iar eu habar nu aveam de unde venim si incotro ne ducem.

Privind in sus, m-am intrebat: "Ce caut eu aici?"

Si in acel moment zapada s-a rupt sub mine si am luat-o cu viteza la vale, cu fata in jos. Alunecam lungit pe burta, cu fata in zapada, cu mainile intinse deasupra capului, curgeam la vale si nu puteam face nicio miscare si zapada ma acoperea. Alunecarea nu era deloc lina. Simteam o presiune din ce in ce mai mare pe tot corpul, eram strans ca intr-o menghina si respiram din ce in ce mai greu... iar intunericul se facea din ce in ce mai gros. Ma simteam din ce in ce mai strans in menghina, nu mai puteam sa respir, simteam cum curg la vale si dintr-o data faţa a inceput sa-mi amorteasca in diverse locuri, pe care, brusc, le simteam umflate... ma loveam de stanci, in alunecare.

Am mai apucat sa gandesc doar "Asta e..." (dar constientizarea acestui gand a fost, probabil, cel mai groaznic moment pe care l-am cunoscut vreodata, chiar si in vis) si, dintr-o data, s-a facut liniste.

Aveam ochii deschisi si ghiceam cate ceva, prin semi-intuneric. Mi-au trebuit cateva secunde bune ca se realizez ca priveam spre scaunul de la biroul meu, din camera. Ma trezisem.

Am scos un oftat din adancul sufletului.

Si, deja treaz fiind de cateva secunde, dintr-o data am sarit din pat, aproape aruncand pilota, privind undeva in spatele meu, prin perete si gandind disperat: "Ei unde sunt? I-a ingropat avalansa!"

Si apoi m-am inmuiat, dintr-o data... "Stai, dom'le, calm, ca te-ai trezit deja, ce dracu'!", m-am linistit eu, singur, si m-am intins rasufland usurat, in pat.

Si, privind tavanul, am inceput sa rad.

_____________________________
* Fotografia a fost facuta in 2005

Constientizare

De la Nichita Stanescu citire: "Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta uneori oamenii sunt in aparenta schimbatori sau au umori diferite. De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insuti."

Am observat ca, in ultimii doi ani, m-am folosit destul de des de acest citat; probabil pentru ca devin din ce in ce mai constient de "imprevizibilul" firii mele. Acum pot zambi cu soarele si luna, cum spunea un vers ce-mi vajaie prin cap, iar in clipa urmatoare ceva din jur ma poate face sa uit complet de aceste astre minunate si nu numai de ele. Dar n-am zis niciodata ca as fi un om perfect si nici n-am sa sustin vreodata asta. Numai eu stiu cat de departe sunt de ceea ce cred eu ca ar trebui sa insemne perfectiune.

Dar in fiecare lucru pe care il fac, pun pasiune. O, da! Si consider ca fiecare zi traita, fiecare persoana intalnita, fiecare km strabatut, reprezinta un reper in drumul meu catre ideea de OM.

In tot ceea ce facem, trebuie sa punem si un strop de pasiune. Astfel, tot ce va iesi din mainile noastre, sau din mintea noastra, va pastra un strop din noi insine.

Nu pot sa nu pun un strop din personalitatea mea in tot ceea ce fac, chiar daca nu tot timpul acel strop este unul dulce. Dar oricum ar fi el, in rezultatele straduintelor mele se va regasi si acel strop din mine, care am fost la un moment dat, iar aceste rezultate (fie ele ceva tangibil ori doar amintirile unor persoane) vor continua sa vorbeasca lumii despre mine chiar si atunci cand urmele pasilor mei se vor fi sters demult de pe pamant.

Aceasta e singura "nemurire pamanteana" in care pot sa cred.

Uneori am uitat sa ma deschid spre necunoscutul fascinant al vietii si mi-am lasat inima sa rugineasca in tipare. Alteori nu.

Am avut curajul noului acolo unde totul parea catalogat, clasat.

Am avut momenetele mele de ratacire, cand am optat inconstient pentru interpretari dureroase ale realitatii, cand eu ma percepeam lipsit de alegeri sau de putere. Dezvoltam sentimente de tristete, revolta, neputinta in loc sa interpretez situatiile pe care le traversam intr-un mod care sa ma mobilizeze sa rezolv problemele.

Si as vrea sa spun ca de acum nu voi mai fi asa, ca am inteles ce anume era gresit si nu voi mai repeta greseala, dar stiu ca nu as avea dreptate. Pentru ca stiu ca sunt dominat de ceea ce simt, nu de ceea ce gandesc si asa voi ramane.

The Life of Pi (tardiv)

Am mai spus-o si-o repet: "The Life of Pi" e filmul care mi-a placut cel mai mult, din ultimii vreo 3 ani si pe care chiar il recomand, fara retineri.

Are de toate, insa cu masura si fara a exagera. Are si un strop de fantezie, dar fara sa depaseasca sfera posibilului, adica fara sa-l transforme intr-un basm. Si e foarte inteligent si profund, fara kitsch-uri si fara faze deja fumate (dar cu care mergi la sigur, pe segmentul consumatorului fara pretentii). Iar finalul e atipic pentru Hollywood - pastreaza caracteristicile lumii reale, fara niciun rabat de la normalitate, chiar daca, probabil, asta ar fi "cucerit" mai mult publicul.

E un film cu imagini spectaculoase, pe care il recomand in varianta 3D. Un film care, ca mesaj si punere in scena, trimite in derizoriu banala poveste din Avatar (desi nu cred ca sunt din aceeasi categorie).

Un film fara inghesuaiala de la The Hobbit, dar de la care pleci cu ceva!

Si e tare fain sa vezi filme 3D. 

La acest film, de exemplu, mi-a intrat odata o pasare de mici dimensiuni in ochi, mi-a trecut pe la ureche un peste zburator de m-a facut aproape sa sar pe scaunul vecin, iar pacatosul ala de trigu m-a facut de cateva ori aproape sa indoi manerul de la scaun. Odata era cat pe ce sa dau din maini sa ma apar de ghearele lui.

Si am oftat din adancul sufletului, plin de griji, atunci cand, dupa toate cate se intamplasera, in departare am vazut norii cumulonimbus cum veneau, cu furtuna cu tot... intr-atat de mult a reusit sa ma prinda filmul.

Repet: IL RECOMAND!

Eu am vazut filmul pe 26 decembrie 2012, dar inca mai ruleaza in cinematografele din capitala, 3D.