"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

duminică, 21 noiembrie 2010

Fără scăpare!



Mergeam pe câmp; eram singur.
Deodată mi s-a părut că aud în spatele meu paşi uşori, atenţi. Cineva mă urmărea, parcă.
M-am întors şi am zărit o bătrână mărunţică, adusă de spate, înfăşurată din cap până în picioare în zdrenţe cenuşii. Nu i se zărea decât faţa: o faţă gălbejită, smochinită, cu nasul ascuţit şi gura ştirbă.
M-am apropiat. Bătrâna s-a oprit.
- Cine eşti? Ce vrei? Cerşeşti? Aştepţi pomană?
Bătrâna n-a răspuns. M-am aplecat şi am văzut că avea amândoi ochii acoperiţi cu o pieliţă albicioasă, aproape străvezie, ca la unele păsări care-şi apără astfel ochii de lumina prea puternică.
Atâta doar că la bătrână pieliţa aceea nu se mişca şi nu descoperea lumina ochiului... M-am gândit că este oarbă.
- Vrei pomană? am repetat eu. De ce te ţii după mine?
Dar bătrâna tăcea mereu şi numai s-a făcut parcă un pic mai mică.
M-am întors şi mi-am văzut de drum.
Dar iată că aud din nou în spatele meu aceiaşi paşi uşori, egali, de parcă se furişa cineva pe urmele mele.
"Iarăşi femeia aceea! m-am gândit eu. De ce s-o fi ţinând scai de mine? Dar tot în sinea mea am adăugat: e oarbă, s-a rătăcit şi acum merge călăuzită de auz, ca să ajungem împreună la vreo locuinţă. Da, da, aşa trebuie să fie."
Dar o ciudată nelinişte puse deodată stăpânire pe gândurile mele: mi se părea că bătrânica nu numai că merge după mine, dar că ea îmi îndreaptă paşii, mă împinge când la dreapta, când la stânga, şi că fără voie mă supun voinţei sale.
Totuşi am mers înainte. Dar iată că în faţa mea, tăindu-mi calea, se zăreşte ceva negru... se iveşte, se cască tot mai tare... un fel de groapă... "Un mormânt! îmi fulgeră prin minte. Iată unde mă împinge."
M-am întors brusc. Bătrâna stă iarăşi în faţa mea. Dar acum vede! Se uită la mine cu nişte ochi mari, răi, cu o privire de pasăre răpitoare. Mă apropii de obrazul ei, de ochii ei... şi din nou aceeaşi pieliţă opacă, aceeaşi faţă oarbă, inexpresivă.
"Ah! Bătrâna este chiar soarta mea. Acea soartă de care nu scapi!"
"Nu scapi! nu scapi! Dar ce-i nebunia asta? Trebuie să încerc."
Mă reped în lături, schimb drumul. Merg repede... Dar paşii uşori foşnesc ca şi mai înainte în spatele meu, aproape, tot mai aproape... Şi în faţa mea se cască iarăşi groapa aceea neagră.
Mă întorc în altă parte... Acelaşi foşnet în urma mea şi aceeaşi pată lugubră îmi iese în cale.
Şi oricât mă sucesc şi mă învârtesc, ca un iepure încolţit... mereu şi mereu acelaşi lucru!
"Stai! mă gândesc. Am să te trag pe sfoară! N-am să mai merg nicăieri." Şi mă aşez pe pământ
Bătrâna se opreşte în spatele meu, la doi paşi. N-o aud, dar simt că e aici, alături.
Şi deodată pata neagră pe care o văzusem în depărtare pluteşte, se târăşte spre mine.
Doamne! Mă întorc înapoi... bătrâna mă priveşte drept în faţă şi gura-i ştirbă se strâmbă de râs:
- N-ai să scapi!
_____________________________________________
Melodia se ascultă până la sfârşit, căci acolo se află întregul ei sens, precum şi legătura melodiei cu acest text.

2 comentarii:

Hălăţel spunea...

Foarte frumos!

Claudiu Crăciun spunea...

Bucuros de oaspeti :).
Ma bucur ca ai gasit ceva interesant si/sau frumos pe aici.