Colind

Pentru cei plecaţi din ţară:

Pentru cei ce sunt în ţară: bucuraţi-vă de cozonaci şi de cei dragi!

Crăciun Fericit!

"Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce iţi doreşti, ci să ştii să iţi doreşti ceea ce ai!"

Graba, sărbatorile de iarnă şi ideea de a dărui

Eu tot nu-nţeleg: ce-i atâta grabă?!

Speculanţii ideeii de sărbătoare în vederea umflării buzunarelor mi-au invadat auzul şi mi-au agresat intimitatea încă de la 1 Decembrie. Aţi auzit voi de „urs”?! Ce mama mă-sii înseamnă „ursu” ca obicei de Crăciun?

Dau buzna peste tine, îţi zdrăngăn nişte tobe absurde în urechi, se strâmbă unu mascat că zice că e „ursu” şi altul cu o faţă pe care, printre cutele vizibile de tâmpenie, se zăresc şi vagi urme de inteligenţă întinde mână şi zice:

- „Sefu! Un leu şefu, pentru ursu' nostru.”

- „Bă da' mă laşi!”

- „Cât te lasă inima, şefu, pentru ursu nostru...” şi toţi ceilalţi tac, uită şi de tobe şi de urs şi te fixează aşteptând leul. Păi parcă veniseră cu ursul!

Mi-e greaţă de cei care speculează ideea unei sărbători şi, în virtutea unui obicei despre care ei n-au nicio amintire, mai că nu-ţi bagă mâna în buzunar - că a venit cu ursu, cu capra, cu steau, cu mă-sa... Nici ei nu mai ştiu cu ce şi care e ideea. Execută mecanic o tâmpenie şi aşteaptă „leul”, că asta e tot ce contează. Ăsta da spirit de Crăciun, n-am ce zice!

Unde sunt colindătorii care zâmbesc senini pentru „vestea” pe care ţi-o aduc şi puţin le pasă dacă le dai sau nu ceva? Şi pe care îi bucură mai mult o bucată de cozonac aburindă întinsă de o persoană zâmbitoare, decât „leul” dat ca să tacă dracu' din gură şi să te lase în pace cu hărmălaia lor cu tot?

Alţii îmi urau sărbători fericite încă de la sfârşitul lui noiembrie.

- Care sărbători, bre?

- Alea care or să vină. 1 Decembrie, Sf. Nicolae, Crăciunul, Anul Nou! Ce tu nu ştii? Eşti căzut din pom?

- Ba ştiu, frate, dar mai e până atunci...

Ce e cu atâta grabă, nu ştiu. Să fii primul care ai scos „fraierului” un ban din buzunar venind cu colindul din noiembrie, să fii primul care urezi „Sarbatori Fericite” cu mult înainte de a şti măcar tu însuţi cum vei petrece acele sărbători... şi în virtutea acestei grabe, molipsindu-mă, vă urez şi eu de pe acum să aveţi un Paşte Fericit. (dacă nici la asta nu sunt primul...)

Dar hai să zicem, fiecare cu ale lui, se gândeşte omul că poate nu te mai vede între timp şi se teme că va uita să te sune să îţi zică de bine, prins cu alte lucruri mai importante de făcut, dar cum vine asta să te grăbeşti într-atât încât să întrebi ceva de genul „cum a fost la evenimentul care urmează să se intample”?! Pare hilar, nu?

Recent, am fost întrebat „ce ţi-a adus Mosul”. „Pai de unde să ştiu eu frate, trebuia să visez?!” Şi replica: „Pai ce, tu nu ştii ce o să-ţi aducă?!” (parcă mă întrebase ce "mi-a adus"!)

Observ însă, în acest schimb de replici, doi oameni grăbiţi. Eu, cel care nicio clipă nu m-am gândit că poate se referea la „Mos Nicolae” (care a trecut) şi interlocutorul meu, care nu se gândea la Moş Nicolae, ci la „cel care o să vina”.

Unde ne-om grăbi aşa, nu ştiu!

Alerg în fiecare dimineaţă pe culoarele metroului (că mereu plec prea târziu de acasă) şi în fiecare dimineaţă sunt alte persoane care mă depăşesc în goană lor. Încotro?! Măcar de-am şti.

Dar, ca să răspund la întrebarea ce mi-a fost adresată: nu, nu ştiu ce o să-mi aducă Moşul la care te gândeşti tu, ăla care pune cadouri sub brad. Eu nu aştept nimic, pentru că primesc în fiecare zi. „Mosul” meu îmi aduce în fiecare zi clipe de bucurie şi momente frumoase, unele unice. Şi chiar dacă într-o zi nu le văd, cu siguranţă voi deveni conştient de ele în vreo amintire, atunci când lucrurile care mă orbeau se vor fi domolit. În fiecare zi am motive să zâmbesc, în fiecare zi primesc ceva, chiar dacă e un simplu motiv de a zâmbi şi n-am nevoie de o sărbătoare, de Crăciun, pentru asta. Mă numesc Crăciun!

Căci ceea ce unii aşteaptă cu ardoare, „ce mi-o aduce mosul”, este ideea unei bucurii pe care ţi-o poate oferi un cadou. Asta este esenţa ideii de a oferi: să produci o bucurie, să provoci un zâmbet, să arăţi că-ţi aminteşti sau că îţi pasă. Iar toate astea îşi pierd esenţa când cadoul vine atunci când „toată lumea oferă cadouri şi toată lumea ştie că va primi”. Şi din toată esenţa şi din toate emoţiile pe care ar trebui să le ofere dăruirea unui cadou, mai rămâne doar ideea utilităţii: „Mi-o trebui ce îmi oferă?! O fi fost inspirat? O fi înţeles aluziile mele? Dar dacă ia altă culoare?....”

A venit unul într-o zi la mine, la magazinul Craimont, dorind să cumpere un rucsac. Dar mi-a zis o chestie care m-a făcut să-mi pice faţa: „Da' dacă nu-i place, pot să-l aduc înapoi?” Iniţial m-am gândit că poate vrea să îl schimbe cu alt model, dar şi asta mi se părea aiurea (cui vroia el să ofere acel rucsac de se aştepta să îi spună că nu-i place ce i-a oferit?!), dar el nu, vroia banii înapoi dacă „nu-i place”. Păi, frăţioare, de când ai auzit tu că un cal de dar se caută la dinţi? Cum adică să oferi un cadou şi răspunsul să fie „nu-mi place ăsta, ia-l inapoi” iar tu să vii şi să îţi recuperezi banii pe el? Şi cadoul? Care era cadoul? Ce ai oferit în acest caz? E un cadou, un rucsac, un lucru pe care tu îl oferi şi persoana respectivă îl primeşte aşa cum e şi se bucură că te-ai gândit la ea. Nu aşa ar trebui să fie? Înţeleg de ar fi vorba de o haină: „Bre, eu o iau, da’ cum persoana pentru care o iau nu e aici să o probeze, dupa ce o surprind oferindu-i ce-am luat, dacă se întâmplă să nu-i vină bine pot să vin să o schimb cu altă marime?” Asta e altă poveste.

Dar, după cum spuneam, esenţa ideii de a oferi s-a stins demult. A rămas doar nevoia şi utilitatea. Dacă nu-mi trebuie, poţi să-ţi iei înapoi cadoul pe care mi l-ai oferit. Şi ai face bine să te duci să-ţi recuperezi şi banii pe el!

Mie îmi place, în schimb, să ofer ceva atunci când se iveşte ocazia. Dacă văd ceva şi mă face să mă gândesc la cineva, sau consider că ar bucura pe cineva, îl iau şi îl ofer atunci.

Odată, în trecut, prin facultate, am găsit o carte într-o librărie despre care o amică îmi zisese că i-ar plăcea mult s-o citească. Am văzut-o, am cumpărat-o şi cu prima ocazie în care ne-am întâlnit, i-am oferit-o. Să vezi mirare!

- De ce?!

- Cum, de ce?

- Pentru ce îmi oferi cartea?

- S-o citeşti.

- A... doar mi-o împrumuţi.

- Nu. Nu pot să îţi dau cu împrumut ceva ce deja e al tău. Ţi-am oferit-o ţie. E a ta acum.

- Păi... de ce? E vreo zi, ceva, azi, şi nu-mi amintesc?

- Dar ce, tu primeşti cadouri doar în „zile speciale”? Cadoul e pentru tine, sau pentru o zi anume?

- Dar trebuie să existe un motiv.

- Da, există un motiv. Mi-ai zis că ţi-ar plăcea să citeşti cartea, am văzut-o, m-am gândit zâmbind la tine că ţi-ar plăcea să o ai şi am zis să-ţi aduc şi ţie acel zâmbet, oferindu-ţi cartea asta.

Dar pe chipul ei acru şi mirat, puteam vedea orice, numai zâmbet nu. Nu ne-am mai întâlnit de atunci.

Recent, o persoană aflând că am oferit cadoul pe care îl luasem pentru cineva drag, m-a întrebat cu mirare de ce n-am aşteptat să ofer cadoul de Crăciun? E simplu: pentru că acel cadou era pentru o persoană, nu pentru o sărbătoare.

Majoritatea oamenilor au uitat să ofere ceva din proprie voinţă, doar pentru a-l bucura pe celalat. Oferă ceva la zile de naştere, zile de sărbătoare, împlinirea unei săptămâni de la..., a unei luni de la..., la prima întâlnire, la a doua, când vor să obţină ceva, când vor să fie în avantaj, când realizează că au greşit şi vor să-şi cumpere iertarea sau să-şi câştige dreptul la justificare, dar prea rar pentru că celalat merită, pentru că işi doreşte să-i facă o bucurie pentru ceea ce este omul căruia îi oferă şi nu pentru ceea ce reprezintă momentul în care oferă.

Şi, implicit, au uitat să şi primească. Acum, când primeşti ceva - „e clar, ăsta vrea ceva de la mine! Urmăreşte el ceva...”

La fel cum ziua mea este în fiecare zi, Moşul vine la mine în fiecare zi şi-n fiecare noapte. Mereu am motive de bucurie. Uneori mai multe, alteori mai puţine. Nu-mi fac griji că nu voi zâmbi şi-n ziua de Crăciun. Da'-i compătimesc pe ceilalţi. Azi n-am avut loc să-mi cumpăr nişte legume dintr-un hypermarket (pieţele erau deja închise la ora la care am plecat de la Craimont), de cei care se îmbrânceau peste tot disperaţi că „n-au luat cadouri”. Când pleci la vânătoare de cadouri e greu să nimereşti unul potrivit pentru persoana vizată. Cadoul potrivit e ăla care, atunci când îl vezi fără să fii în căutare de "ceva potrivit", te face să exclami - asta l-ar face pericit pe cel la care mă gândesc. Pur şi simplu, nu pentru că e sărbătoare şi nici pentru că se aşteaptă să primească ceva.

Dar ce trist trebuie să fie să oferi un cadou când ştii că celalat aşteaptă un cadou. „Uite, îţi ofer şi eu ceva, să fiu în rândul lumii, că toată lumea dăruieşte ceva azi”. „Vai, ce drăguţ eşti! Stai că am si eu ceva pentru tine.”

Oferă-mi un zâmbet când eu uit să o fac şi îţi voi fi mai recunoscător decât pentru orice cadou pus sub brad în noaptea de Crăciun. Un brad care ar fi fost mult mai util în pădure, înfipt în rădăcinile lui, nu într-un suport metalic.

Îi compătimesc şi pe cei care aşteaptă cu emoţie noaptea de Crăciun, să vadă ce vor primi. Doamne, câte dezamăgiri vor avea. Că ei „asteapta ceva”. Nu pot fi surprinşi de gest. Şi dacă acel cadou n-a fost inspirat... care mai e rostul? Că surpriză n-are de unde să fie.

Cineva mi-a replicat: dar tu nu aşteptai cu emoţie cadourile de Crăciun, când erai mic? Ba da! Pentru că atunci îl aşteptam pe Moş Crăciunul „Coca-Cola”. Credeam în el, în sania lui magică şi mă bucuram că nu m-a uitat, deşi eram la ţară, nu acasă. Uneori mă surprindea lăsându-mi cadouri şi la ţară şi acasă, în Craiova. Dar era altă poveste, nu credeţi? Dacă aş fi găsit ceva care să nu-mi placă sub brad, nu i-l dădeam înapoi lui Moş Crăciun să se ducă să-şi recupereze banii pe el.

Oamenii mă întreabă ce „mi-a adus” Moşul care „o să vina”, iar eu nici măcar nu ştiu ce voi face în acest weekend. Dar ştiu că voi trăi şi această zi ca pe toate celelate, adică aşa cum mă voi pricepe eu mai bine şi cum îmi va trăzni prin cap.

Vă urez şi vouă bucurie în suflet şi capacitatea de a trăi fiecare zi conştienţi şi de lucrurile bune care vi se întâmplă. Şi nu uitaţi că a trăi înseamnă acţiune, nu pasivitate. Înseamnă a accepta, nu a refuza că poate e greşit sau poate vei greşi. O viaţă în care faci greşeli nu este mai onorabilă, dar este mai folositoare decât una în care nu faci nimic.

Iar în ceea ce priveşte cadourile, vă reamintesc ceva ce şi mie mi-a reamintit editorialul din Adevărul de Seară, anume că un dar poate fi şi un gest, o faptă, nu numai un obiect. Un dar poate fi şi urcarea pe casă şi scuturarea coşului, dacă de asta are nevoie persoana respectivă. Şi e bine să nu aşteptăm Crăciunul pentru asta, deşi nici atunci nu e prea târziu. Mai bine atunci, decât niciodată.

Citeam prin ziarul mai sus menţionat, eram deja în metrou, îmi cumpărasem şi legumele, mă îndreptam spre casă... când am descoperit că am uitat cheile la magazin şi n-am cu ce să intru în casă. Aşa că m-am întors să-mi recuperez cheile, fascinat de cât de aerian pot să fiu

Iar de Crăciun, vă urez curajul de a oferi şi gesturi şi fapte, în locul obiecetelor pe care le puteţi cumpăra oricând, fără să fie nevoie să vă înghesuiţi prin magazine atunci când toată lumea doreşte să facă pe „Mosul”. Dar dacă vreţi să fiţi ca toată lumea, atunci spor la cumpărături şi la înghesuială.

I don't ask much...

There are no...

There are no unlockable doors
There are no unwinnable wars
There are no unrightable wrongs
Or unsingable songs

There are no unbeatable odds
There are no believable gods
There are no unnameable names
Shall I say it again, YEAH

There are no impossible dreams
There are no invisible seams
Each night when the day is through
I don't ask much

I just want you
I just want you

There are no uncriminal crimes
There are no unrhymable rhymes
There are no identical twins or
forgivable sins

There are no incurable ills
There are no unkillable thrills
One thing and you know it's true,
I don't ask much

I just want you
I just want you
I just want you
I just want you

I'm sick and tired of bein' sick and tired
I used to go to bed so high and wired, YEAH - YEAH, YEAH, YEAH
I think I'll buy myself some plastic water
I guess I should have married Lennon's daughter, YEAH - YEAH, YEAH, YEAH

There are no unachievable goals
There are no unsaveable souls
No legitimate kings or queens, do
you know what I mean? YEAH

There are no indisputable truths
And there ain't no fountain of youth
Each night when the day is through,
I don't ask much

I just want you
I just want you
I just want you
I just want you
I just want you
I just want you.

YEAH, YEAH, YEAH

I just want you
I just want you,

Hey, YEAH

I just want you.

YEAH, YEAH, YEAH

I just want you, hey
I just want you
I JUST WANT YOU!

_________________________________________________________

E demenţială melodia asta! Îmi pierd controlul cand o aud. Pune stăpânire pe mine în cel mai plăcut mod cu putinţă. Când o ascult mă simt liber de orice constrângeri şi sufletul meu nu mai simte nicio patimă. E ca atunci când sunt pe munte.
Şi nu mă pot gândi decât la...

Fără scăpare!

Mergeam pe câmp; eram singur.

Deodată mi s-a părut că aud în spatele meu paşi uşori, atenţi. Cineva mă urmărea, parcă.

M-am întors şi am zărit o bătrână mărunţică, adusă de spate, înfăşurată din cap până în picioare în zdrenţe cenuşii. Nu i se zărea decât faţa: o faţă gălbejită, smochinită, cu nasul ascuţit şi gura ştirbă.

M-am apropiat. Bătrâna s-a oprit.

- Cine eşti? Ce vrei? Cerşeşti? Aştepţi pomană?

Bătrâna n-a răspuns. M-am aplecat şi am văzut că avea amândoi ochii acoperiţi cu o pieliţă albicioasă, aproape străvezie, ca la unele păsări care-şi apără astfel ochii de lumina prea puternică.

Atâta doar că la bătrână pieliţa aceea nu se mişca şi nu descoperea lumina ochiului... M-am gândit că este oarbă.

- Vrei pomană? am repetat eu. De ce te ţii după mine?

Dar bătrâna tăcea mereu şi numai s-a făcut parcă un pic mai mică.

M-am întors şi mi-am văzut de drum.

Dar iată că aud din nou în spatele meu aceiaşi paşi uşori, egali, de parcă se furişa cineva pe urmele mele.

"Iarăşi femeia aceea! m-am gândit eu. De ce s-o fi ţinând scai de mine? Dar tot în sinea mea am adăugat: e oarbă, s-a rătăcit şi acum merge călăuzită de auz, ca să ajungem împreună la vreo locuinţă. Da, da, aşa trebuie să fie."

Dar o ciudată nelinişte puse deodată stăpânire pe gândurile mele: mi se părea că bătrânica nu numai că merge după mine, dar că ea îmi îndreaptă paşii, mă împinge când la dreapta, când la stânga, şi că fără voie mă supun voinţei sale.

Totuşi am mers înainte. Dar iată că în faţa mea, tăindu-mi calea, se zăreşte ceva negru... se iveşte, se cască tot mai tare... un fel de groapă... "Un mormânt! îmi fulgeră prin minte. Iată unde mă împinge."

M-am întors brusc. Bătrâna stă iarăşi în faţa mea. Dar acum vede! Se uită la mine cu nişte ochi mari, răi, cu o privire de pasăre răpitoare. Mă apropii de obrazul ei, de ochii ei... şi din nou aceeaşi pieliţă opacă, aceeaşi faţă oarbă, inexpresivă.

"Ah! Bătrâna este chiar soarta mea. Acea soartă de care nu scapi!"

"Nu scapi! nu scapi! Dar ce-i nebunia asta? Trebuie să încerc."

Mă reped în lături, schimb drumul. Merg repede... Dar paşii uşori foşnesc ca şi mai înainte în spatele meu, aproape, tot mai aproape... Şi în faţa mea se cască iarăşi groapa aceea neagră.

Mă întorc în altă parte... Acelaşi foşnet în urma mea şi aceeaşi pată lugubră îmi iese în cale.

Şi oricât mă sucesc şi mă învârtesc, ca un iepure încolţit... mereu şi mereu acelaşi lucru!

"Stai! mă gândesc. Am să te trag pe sfoară! N-am să mai merg nicăieri." Şi mă aşez pe pământ

Bătrâna se opreşte în spatele meu, la doi paşi. N-o aud, dar simt că e aici, alături.

Şi deodată pata neagră pe care o văzusem în depărtare pluteşte, se târăşte spre mine.

Doamne! Mă întorc înapoi... bătrâna mă priveşte drept în faţă şi gura-i ştirbă se strâmbă de râs:

- N-ai să scapi!

_____________________________________________

Melodia se ascultă până la sfârşit, căci acolo se află întregul ei sens, precum şi legătura melodiei cu acest text.

Omul şi câinele (aceeaşi flacără)

Suntem numai noi doi pe câmp: câinele şi cu mine. Zăpada, vântul şi pustiul iernii ne înconjoară.

Câinele şade în faţa mea şi se uită drept în ochii mei.

Şi eu îl privesc drept în ochi.

Parcă ar vrea să-mi spună ceva. Dar e mut, nu poate grăi, nu pricepe ce se petrece cu el, eu însă pricep.

Îmi dau seama că în clipa asta sufletul lui şi sufletul meu sunt cuprinse de unul şi acelaşi sentiment, că între noi doi nu există nicio deosebire. Suntem la fel: în fiecare din noi pâlpâie aceeaşi flacără tremurătoare.

Moartea se va năpusti asupra acestei flăcări, va fâlfâi aripile-i reci, uriaşe...

Şi totul se va sfârşi.

Cine va sta atunci să caute a cui e flacăra care a ars în fiecare din noi?

Nu! Nu un animal şi un om se uită unul la altul...

Sunt două perechi de ochi la fel aţintiţi unii spre alţii.

Şi în fiecare pereche, şi la animal şi la om - aceeaşi viaţă pâlpâie înspăimântată şi caută să se alăture una de cealaltă.

________________________________________________________________

Câinele din imagine nu mai e! Iar mie mi-au trebuit trei ani, de la momentul povestit şi până în prezent, ca să dau formă cuvintelor ce le aveam de spus...

I just want to...

Împăcarea

Cândva au fost prieteni buni, apropiaţi... Dar a venit o clipă rea - şi s-au despărţit duşmani.

Au trecut ani mulţi... şi iată că, ajunsă în oraşul unde trăia el, a aflat că este bolnav fără leac şi că doreşte să o vadă.

S-a dus la el, a intrat în odaie... Privirile lor s-au încrucişat.

Abia l-a recunoscut. Doamne, ce făcuse din el boala!

Gălbejit, uscat, chel cu totul şi cu barba căruntă, şedea numai într-o cămaşă anume tăiată bucăţi - nu putea să îndure apăsarea hainelor celor mai uşoare. Îi întinse brusc o mână inficosator de slabă, roasă parcă de un câine, şi îngăimă cu greu câteva vorbe de neînţeles - salut sau dojană, cine poate şti? Pieptul chinuit se ridica şi se lăsa în jos şi pe luminile micşorate ale ochilor, care se aprinseră deodată, se iviră două lacrimi zgârcite, de suferinţă.

Inima i se strânse în piept. S-a aşezat pe scaun alături de el şi, lăsând fără voie ochii în pământ în faţa acestei groaze şi urâciuni, i-a întins de asemenea mâna.

Dar i s-a părut că nu mână lui o luase pe a ei.

I s-a părut că între ei stă o femeie înaltă, blândă, îmbrăcată în alb. O haină lungă o înfăşoară din cap până în picioare. Ochii-i palizi, adânci, nu se uită nicăieri; buzele-i severe, albe, nu rostesc niciun cuvânt.

Femeia aceea le-a unit mâinile. Ea i-a împăcat pentru totdeauna.

Da... I-a împăcat moartea!

Ea ne împacă mereu, chiar dacă e prea târziu.

_____________________________________

Rânduri ce vin în completarea celor de mai sus -> Amara ironie-a morţii

Un om mulţumit

Pe străzile capitalei aleargă ţopăind un bărbat încă tânăr. Mişcările-i sunt vioaie: ochii îi strălucesc, buzele-i râd, obrazul înduioşat e rumen de plăcere... E întruchiparea mulţumirii şi a bucuriei.

Ce i s-a întâmplat? A căpătat o moştenire? Şi-a găsit o slujbă pe care şi-o dorea? A fost înaintat în funcţie? E îndrăgostit şi se gândeşte la aleasa inimii, ori se grăbeşte cumva la o întâlnire cu dânsa? Sau e ceva mai simplu: a mâncat bine şi acum senzaţia sănătăţii, senzaţia firii sătule joacă în toate mădularele lui? O, tu Soartă a oamenilor trecători, nu cumva tocmai i s-a atârnat de gât frumoasa ta Stea a Norocului?

Nu. Omul nostru a născocit o calomnie despre un prieten al lui, a răspândit-o cu grijă, a auzit-o, da, a auzit aceeaşi calomnie din gura altui prieten al său şi i-a dat crezare.

O, cât de mulţumit, cât de încântat este în clipa asta tânărul nostru simpatic, ce viitor strălucit îl aşteaptă!

Blestemul

În acest weekend am fost în Craiova, pe la părinţi. Prilej numa' bun de povestiri din trecut, de amintiri. Şi mi-am amintit ceva...

Într-o zi, în satul bunicilor mei, locul unde am crescut şi am copilărit, am fost martorul unei certe înverşunate dintre doi ţărani, tată şi fiu.

Fiul a sfârşit prin a aduce o jignire îngrozitoare tatălui.

- Blesteamă-l, bărbate, blesteamă-l pe nenorocitul ăsta! a strigat atunci soţia bătranului, cu voce tremurandă de nervi, emoţie şi neputinţă.

- Facă-se voia ta, muiere, a răspuns bătranul cu o voce înăbuşită, făcându-şi o cruce mare. Să ajungă să aibă un fiu care în faţa mamei lui să scuipe în barba căruntă a tatălui său!

Acest blestem mi s-a părut teribil.

Fiul a deschis gura, s-a clătinat, a pălit la faţă şi a ieşit afară din curte.

În bătaia vântului*

Un vis:

"Se făcea că mă aflam pe o stradă într-un mic orăşel, cam ca la mine acasă, toate casele îşi înşirau faţadele pe marginea străzii, doar că erau mai înalte decât le vezi de obicei. Treceam pe acolo şi era ca şi cum m-aş fi întors în sfârşit din nou acasă după multă, multă vreme; dar bucuria mi-a fost doar pe jumătate, pentru că ceva nu părea în regulă şi nu eram foarte sigur că nu mă aflam într-un loc străin de casă şi chiar de ţinutul natal. Câte-un colţ era întocmai cum trebuia să fie şi-l reucnosteam de îndată, însă multe case erau străine şi neobişnuite, şi nici podul către piaţă nu l-am mai găsit, ci în locul lui am trecut pe lângă o grădină şi o biserică necunoscute. Biserica noastră de acasă nu avusese turnuri, ci doar un ciot scurt, cu acoperiş de nevoie, pentru că la vremea ei nu socotiseră bine construcţia şi n-au mai putut termina turnul.

Aşa era şi cu oamenii. Unii, pe care îi zăream de departe, îmi erau foarte bine cunoscuţi, le ştiam numele şi îmi stăteau deja pe limbă, pentru a-i striga pe ele. Însă unii intrau mai înainte într-o casă sau pe o străduţă lăturalnică şi dispăreau, iar când unul se apropia şi trecea pe lângă mine, se transforma şi devenea străin; dar după ce trecea şi se îndepărta, aveam senzaţia, uitându-mă după el, că totuşi e cunoscut şi că trebuie să-l ştiu. Am văzut şi câteva femei stând împreună în faţa unui magazin şi una din ele îmi păru că e chiar mătuşa mea decedată; dar cum mă îndrept către ele, iarăşi nu le mai cunosc şi mai aud şi că vorbesc un grai cu totul străin pe care mai-mai că nu-l pricep.

În cele din urmă am gândit: Ţ de-aş ieşi odată din oraşul ăsta, el e şi totuşi nu e el”. Însă tot timpul mă indrpetam repede către o casă ştiută sau întâmpinam câte o figură cunoscută şi toţi mă luau drept un smintit. Cu toate astea nu deveneam furios şi morocănos, ci mă cuprindea doar tristeţea şi teama; vroiam să spun o rugăciune şi mă reculegeam din toată fiinţa, însă nu-mi veneau în minte decât expresii inutile şi stupide – de pildă „stimate domn” şi „în atari condiţii” – şi pe astea le tot repetam, zăpăcit şi întristat.

Mi s-a părut că totul dura deja de câteva ceasuri, până când m-am simţit înfierbântat şi ostenit, împleticindu-mă tot timpul mai departe, fără voinţă. Era deja seară şi mi-am propus să-l întreb pe primul om care îmi ieşea în cale care-i drumul către han sau către ieşirea din oraş, dar nu mă puteam adresa nimănui, toţi treceau pe lângă mine de parcă nici n-aş fi existat. În curând, îmi venea să plâng de osteneală şi deznădejde.

Dar dintr-odată am trecut din nou după un colţ şi am văzut în faţa mea vechea noastră stradă, niţel cam remodelată şi împodobită, ce-i drept, dar asta nu mă deranja acum. Am pornit pe ea şi am recunoscut limpede casă după casă, în ciuda atmosferei de visare, şi în cele din urmă vechea noastră casă părintească. Era, de asemenea, nenatural de înaltă, în rest însă aproape la fel ca şi în vremurile de demult, şi bucuria şi emoţia mi-au trecut ca un fior pe şira spinării.

La poartă stătea însă prima mea dragoste. Doar că părea niţel mai mare şi mai altfel decât altădată, dar nu făcuse decât să devină şi mai frumoasă. Apropiindu-mă am băgat chiar de seamă că frumuseţea ei era un lucru minunat şi părea de-a dreptul îngerească, dar acum am observat şi că era de un blond deschis şi nu brunetă cum o ştiam eu, şi totuşi ea era, din cap până-n picioare, chiar şi aşa transfigurată.

Am strigat-o pe nume şi mi-am scos pălăria, pentru că fata arăta atât de bine, încât nu ştiam dacă avea să mă mai recunoască.

S-a întors cu totul şi m-a privit în ochi. Dar după cum m-a privit, a trebuit să mă minunez şi să-mi fie ruşine, pentru că nu era deloc cea drept care o luasem, ci era a doua dragoste a mea, cu care umblasem multă vreme. Am strigat-o pe nume, aşadar, intainzandui-i mâna.

M-a privit şi am fost străfulgerat până în inimă, de parcă te-ar privi Dumnezeu, nu cu severitate şi trufie, ci foarte liniştit şi clar, dar atât de spiritual şi de superior încât m-am simţit ca un câine. Şi ea, privindu-mă, a devenit gravă şi tristă, apoi a clătinat din cap ca la o întrebare indiscretă, nu mi-a luat nici mâna, ci a intrat înapoi în casă şi a tras încet uşa în urma ei. Am mai auzit broasca închizându-se.

Atunci m-am întors şi am plecat; cu toate că abia de mai puteam întrezări ceva datorită lacrimilor şi suferinţei, era totuşi ciudat cum de oraşul se preschimbase din nou. Fiecare stradă şi fiecare casă şi toate arătau ca şi mai înainte, iar iluzia dispăruse cu totul. Faţadele nu mai erau atât de înalte şi aveau vechile lor culori, oamenii erau ei înşişi, într-adevăr, şi mă priveau bucuroşi şi miraţi când mă recunoşteau, unii chiar mă strigau pe nume. Dar eu nu puteam răspunde şi nici nu mă puteam opri. În schimb, goneam cu toată forţa pe binecunoscutul drum peste pod şi afară din oraş şi vedeam totul doar prin ochii umezi de părere de rău. Nu ştiam de ce, mi se părea doar că pentru mine totul e pierdut şi că trebuie să fug, ruşinat.

Abia când am ajuns afară din oraş, sub plopi, şi m-am oprit niţel, mi-am adus aminte că fusesem acasă, în faţa casei noastre şi că nu trimisesem nici un gând tatei şi mamei, fraţilor şi prietenilor şi tuturor. Sufletul îmi era tulburat, frământat şi ruşinat ca niciodată până atunci. Dar nu mă puteam întoarce pentru a face totul să fie bine, pentru că visul se termina şi aici mă trezeam." ...

Într-adevăr, m-am trezit, şi nu mai e nici o cale să mă întorc în trecut şi să fac totul să fi fost bine. Dar pot să mă întorc (nu în timp), pur şi simplu, şi să încerc acum să mai îndrept câte ceva din tot ceea ce a fost şi poate încă mai este strâmb. Să fac să fie bine.
Un drum ce merge doar înainte şi care nu îţi oferă niciun motiv să te întorci (că ai uitat ceva, că vrei să mai revezi ceva ce ţi-a plăcut, că vrei să alegi un alt drum la intersecţia anterioară sau doar pentru a repara ceva ce iţi aminteşti că în trecerea ta ai stricat, ori pentru a saluta un om pe lângă care ai trecut uitând să o faci...), înseamnă că e o iluzie, adică un drum care nu duce nicăieri şi care te poartă pe niciunde.

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celalat, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi niciunul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Acum, afară nu bate deloc vântul. Nici măcar nu adie. Doar soarele străluceşte. Dar bate sus, pe munte. Ştiu eu sigur. Acolo sus, pe crestele încă pătate cu zăpadă. Şi l-am auzit bătând, printre vise, şi în noaptea ce tocmai a trecut.

_____________________________________________

Cuvintele scrise cu font italic şi verde reprezintă fragmente din Knulp, de Hermann Hesse.
Fotografia este realizată de Marius Florea în timp ce urcam vârful Iezerul Mare, în aprilie 2010.
* - am repostat acest text cu o singură completare (melodia din final) şi oarecum în ciuda celor care mi-au mărturisit la prima postare (6.06.2010) că n-au priceput care e legătura dintre fotografia de început şi restul textului. :)

De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

"- De ce ţipă oamenii, când sunt supăraţi?

- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, răspunse cineva.

- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine?

- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încearcă altcineva.

- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Niciunul dintre răspunsurile primite nu fu considerat mulţumitor.

Atunci veni lamurirea:

- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul, când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe se iubesc - au inimile apropiate.

Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă. Nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere."

- Mahatma Gandhi -

"A învăţa că în viaţă mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia, ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil".

Aerian (irecuperabil)

***

Spuneam intr-un post mai vechi ca seaman cu un personaj (clic pt detalii) interpretat de Malaele. Au fost voci care mi-au luat apararea in fata mea si au zis ca nu sunt chiar asa. Ei bine, fac o concesie. Chiar asa poate n-oi fi. Dar cu asta, tot seaman!

Sa exemplific.

Ieri, daca-mi aduc bine aminte... nu, ieri nu-mi aduc aminte. Alaltaieri... Chiar, cand a fost alaltaieri?

Alaltaieri, adica luni (azi e joi - n.a.), cum stam eu in fapt de seara, am inceput sa-mi fac planul in minte pentru lucrurile "de facut" pentru a doua zi. Indeletnicire care-mi e tare placuta in fiecare seara, desi e complet inutila, acest lucru demonstrandu-l de fiecare data implinirea zilei planuite, in care nici macar nu-mi mai amintesc ce planuisem de cu seara. Dar e placut sa stau seara cu paharul in mana si sa ma gandesc si sa planuiesc ce am de facut maine - acest lucru imi da asa, o stare de bine, ca si cum eu insumi as detine fraiele proprie-mi vieti. Si e cu atat mai placut sa nu-mi mai amintesc mare lucru din aceste planuri a doua zi si lucruri neprevazute sa fac sau sa mi se intample.

Sa revin la ziua de luni... la seara de luni. Planuiam ce voi face a doua zi. Am mai zis asta. Si printre planurile mele de a doua zi, din care nu-mi mai amintesc niciunul (doar cel despre care urmeaza sa va vorbesc mi-l amintesc, motivele acestei amintiri le veti intelege), era si acela ca dupa serviciu sa trec pe acasa pe la fratele meu (el fiind plecat la poale de Everest) si sa-i implinesc rugamintea, aceea ca din cand in cand sa mai trec pe la el sa vad daca totul e ok, daca n-a mai bubuit vreo teava, ceva si sa ud si florile. Se implinise o saptamana de cand nu trecusem. Si am adormit cu planul in minte.

Fratele meu sta la un capat al capitalei, eu la celalat. Dar e metrou direct intre mine si el, distanta putand fi strabatuta intr-o juma' de ora. Chiar la mijlocul distantei, se afla magazinul Craimont, unde lucrez. Si planul s-a intiparit asa bine in mintea mea (merg la lucru, seara cand termin merg spre fratele meu, arunc un ochi pe acolo sa vad ce si cum, apoi ma intorc ca e metrou direct), incat am pornit spre lucru cu el in cap. Ziua a trecut fara nimic special fata de ceea ce e deja obisnuit, intr-un magazin cu echipament montan intrand si tot felul de gura casca care in acea zi de marti imi amintesc in mod deosebit ca m-au intrebat, pe rand, de maturi, tacamuri (de bucatarie, nu de camping), crema de pantofi, ulei de artar, suport si papuci de casa. I-am zis intr-o zi colegei mele ca e mare pacat ca nu notam undeva toate tampeniile care ni se cer. Intr-o zi sigur le vom uita pe multe dintre ele. De fapt, multe cred ca deja le-am uitat. Raman in top momentele cand am fost intrebati de "papuse gonflabile", in repetate randuri piese de dacie - un client chiar mentionand ca ar trebui sa avem ca "se cauta si nu se gasesc", fete de perna, prezervative, aparate de tantari, suport pentru televizor (din ala de prins in perete), aragaz cu 2 ochiuri pentru gatit la el, in bucatarie si lista continua, dar eu revin la ce aveam de zis.

Cand a venit seara mi-am luat ramas bun de la colega mea si am pornit spre fratele meu. Pe drum, m-am gandit sa fac un mic ocol pe la Carturesti, ca mi se facuse pofta de un anume ceai si vroiam sa vad daca au. Nu aveau. Dar am cascat gura suficient pe acolo, pana m-a luat cascatul, semn clar ca nu mai aveam chef sa ajung la fratele meu. Bun, nu-i problema, trec maine seara. Ma intorc spre Universitate de unde urma sa iau metroul. Inca ma mai intrebam daca sa ma duc, sa nu ma duc... pana la Unirii m-am tot gandit. Acolo, pe culoarul de transfer intre magistrale, ma hotarasc definitiv sa merg acasa. Si cum mergeam asa, agale, cu castile pe urechi, am o sclipire de geniu: "Ma, da' eu am luat cheile de la magazin?" Ma verific prin buzunare si fac spume - constat ca am uitat cheile la magazin. Imi trag o palma si, asta e, ma intorc spre magazin, ca n-am cu ce sa intru in casa si nici cu ce sa deschid magazinul a doua zi dimineata. Ma uit la ceas sa fiu sigur ca o mai prind pe colega mea - e timp! Si cum merg eu spre serviciu, ma luminez dintr-o data! Si fara sa ma mai pot abtine, ma bufneste un ras in hohote, in toata marea aceea de oameni. M-am oprit chiar oleaca, sa-mi acord timpul binemeritat pentru ras.

Si mi-am amintit expresia din Morometii: "Unde mergem noi, ma tata?!".

Chiar asa, unde ma duceam eu? Plecasem spre fratele meu. Da, asta stiu, asta imi amintisem ca planuisem de cu seara. Dar cheia?! Cheia de la apartamentul fratelui meu? Bineinteles ca nici prin cap nu-mi trecuse dimineata sa o iau la mine. Si abia acum, dupa ce plecasem hotarat spre fratele meu, am realizat ca n-am cheia

Intr-un fel, providenta a tinut cu mine. M-a invartit prin libraria si ceaineria aia suficient cat sa mi se mai adune bruma de constientizare a prezentului, sa realizez ca am uitat cheia la magazin, mentinandu-ma cat de cat in apropiere, ferindu-ma de dezastrul de a descoperi acest lucru dupa ce pleca colega mea de la magazin, ramanand fara cheie si cu doua mari semne de intrebare: unde dorm in noaptea asta si cu ce deschid magazinul maine? Dar, cel mai important, m-a ferit de momentul penibil cand, ajuns in fata blocului fratelui meu, as fi ramas statuie descoperind ca nici prin cap nu mi-a trecut ca pentru a intra la el, in lipsa lui, imi trebuie cheia.

Sa nu mai zic ca am acasa la mine doua randuri de chei de la usa blocului si usa apartamentului sau.

Astea fiind zise, raman la concluzia mea ca e pierdere de vreme sa planuiesc seara ce voi face a doua zi. Daca nici macar seara, cand planuiam aceste lucruri, nu m-am gandit ca-mi trebuie si cheie... asta nu intra in planurile mele!

Stiintologii au demonstrat ca 80% din lucrurile noi pe care le invata, le vede sau le aude un om intr-o zi, le uita. Ce te faci insa, atunci cand acest procent de 80% contine si lucrurile importante pe care, daca ai putea, ai vrea sa nu le uiti? De exemplu ce-ai planuit aseara pentru azi, ce ti-a povestit persoana draga, ce ti-a soptit, unde stai, cum te cheama, daca ai sau nu copii...

"Uit!... Uit!"

 "Doamne, Doamne, ce ti-e si cu zilele omului, stii? Cand le ai, le ai... cand nu mai poti, nu stii ce sa faci cu ele. "

Să-mi cânţi cobzar

Tot din seria celor 6 semnale pe minut...

Unul care seamana cu mine

Fara alte comentarii.

 

Sezonul căderii...

Nu am niciun cuvânt de adăugat în plus, mai mult decât melodia şi imaginile. Un colaj perfect pentru mine, care conţine una din melodiile favorite şi unul din filmele pe care le-am îndrăgit cel mai mult.
Melodia îmi defineşte starea de spirit, iar filmul, într-un fel, mă caracterizează.



Cu fiecare cădere devin tot mai puternic datorită efortului depus pentru a mă ridica.
Uneori cad şi poate că e mai bine aşa. Dacă frunzele n-ar pica toamna, n-ar mai înmuguri proaspete, primăvară.

Despre „lanţuri” rupte (şi nu numai...)

Există în vieţile noastre perioade scurte care nu-şi păstrează un loc în memorie, decât ca amintirea unui sentiment. Nu ne rămâne amintirea unui gest, a unei fapte sau a unei alte manifestări exterioare a vieţii; acestea s-au pierdut în strălucirea nefirească sau în întunecimea nefirească a unor asemenea momente. Suntem absorbiţi în contemplarea acelui ceva încolţit înăuntrul nostru, ceva care se bucură sau suferă, în timp ce trupul continuă să respire instinctiv, se fereşte instinctiv sau, nu mai puţin instinctiv, luptă - şi poate chiar moare. Însă moartea într-un astfel de moment este un privilegiu pentru cel norocos, este o înaltă şi rară favoare, o graţie supremă.
Nu mi-am amintit niciodată cum şi când a ajuns în braţele mele. Ştiu doar că eram sus, la poalele norilor, pe crestele Alpilor Transilvaniei.
Iar dimineaţa a venit cu al ei răsărit în cel mai miraculos mod cu putinţă, de parcă nu m-aş fi aşteptat să vină. Bagajul strâns, tot ce aveam purtam în spate şi gata! - am purces la drum întocmai ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
...
Întoarcerea mea bruscă a oprit-o la primul pas şi din nou mi-a apărut dreaptă, zveltă, în aşteptare, gata să se facă nevăzută. Deasupra, norii se întâlneau într-o masă de ceaţă tremurătoare, palidă, prin care ploaia razelor galbene, cernute de sus, pogora pe creştetul ei, curgea în scanteiri în josul şuviţelor, strălucea pe faţa ei în nuanţe de metal topit şi se pierdea, scânteind, în adâncimea întunecată a ochilor care, acum larg deschişi, cu pupilele lărgite, se uitau neclintit la omul ce i se oprise în cale. Şi eu mă uitam drept la ea, cucerit de un farmec care purta în el înţelesul unei rătăciri ireparabile, odată cu acea senzaţie care începe ca o alinare şi care se termină ca o lovitură, lovitura bruscă a unei emoţii noi făcându-şi drum în inima omenească, redeşteptand subit senzaţii adormite care izbucnesc într-o năvală de noi speranţe, noi temeri, noi dorinţi - şi în luptă cu vechiul tău eu.

Eu: - Cu cât distrugi mai multe lanţuri în tine, cu atât mai uşor poţi merge mai departe. Vezi tu, când rupi lacătul unei porţi depui un efort susţinut. Dar apoi mergi mai departe fără efort şi fericit că ai devenit liber. Nu trebuie să compari ceea ce va urma cu efortul iniţial de a ajunge pe o anumită cale. Ruperea lanţului este partea cea mai grea, restul e încantare. Cât despre incitare, hm... asta e benefică oricând, dacă e utilizată cu măsură. Distrugerea viselor, anularea incitării, a curiozităţii, astea pot fi chestii negative.
Tot eu: - Cu lanţuri nu cred că mai e legat nimic în mine. Adevărat e însă că mai sunt unele ziduri clădite, viguros chiar.
Acelaşi eu: - Eheee!... Dar încă n-am străbătut toate cotloanele sufletului nostru. Câte camere or fi rămas încă ferecate şi necunoscute!

Ea m-a cercetat cu o privire care a cuprins într-o scânteiere rapidă întreaga mea făptură, apoi a surâs. În frumuseţea sumbră a feţei ei, surâsul acela era ca licărirea zorilor într-o dimineaţă furtunoasă, ca prima rază de lumină de la răsărit care străbate, firavă şi pală, printre norii întunecaţi, vestitoare a răsăritului de soare şi a tunetului.

(va urma)

Dus de val

Aş vrea să pot să vă vorbesc despre iubire,
Aş vrea să pot, dar chiar nu-mi stă în fire . ...


Nu ştiu de unde să-ncep şi unde să termin.
Mă las dus de val...

Astenie

O melodie periculos de bună!

"Trăiam în bulion, trăiam în fructe,
Trăiam în dulci latrine, duceam naive lupte.
Iubeam păianjeni fără ca să-mi pese,
Pe tăvi dormeam alături de mari fese.

Azi sunt ca o mătasă,
Doar sufletul îmi lunecă prin casă...
(bis)

Şerpi uriaşi cu fluturi calzi în gură,
Alunecă prin somn…
Însângeraţi de frăgezimea ierbii,
Pe lacuri mari, plutesc striviţi de nuferi proaspeţi cerbii.

Azi sunt ca o mătasă
Doar sufletul îmi lunecă prin casă...
(bis)
Azi sunt ca o mătasă…
Ca o mătasă…
…"

Versurile mi-au părut cunoscute de când am auzit prima dată această piesă (eram la muncă), dar nu ştiam de unde să le iau. Acasă, titlul de pe youtube m-a ajutat: aha, Brumaru! Dar stai, că nu sunt decât două versuri din poezia "Astenie" şi alea trunchiate. Si restul?!... "Şerpi uriaşi cu fluturi calzi în gură"?! Tot Burmaru, clar. Dar ce? Aşa că m-am asezat în fotoliul de pe terasa blocului neînchisă, în miez de noapte, cu Commedia dell'Arte în mână. Şi am descoperit toate poeziile ce au stat la baza versurilor acestei melodii.
În ordinea numerelor de pe tricou: "Prezentare", "Astenie" şi "Cântec de adolescent". Cu menţiunea că versurile sunt aşezate în altă formă.
Frumoasă seară! Aşezat lângă mine, bine transpirat, se afla un pahar mare de 250 ml ce conţinea un lichid rece format din 3 părţi vin alb demisec şi o parte apă minerală. Şi era rece! Şi Brumaru mă purta spre tărâmuri necunoscute...
În seara aia (adică aseară) fusesem atenţionat că or să cadă stele. Cerul împuţit al Bucureştiului nu m-a lăsat să le văd, dar cum sunt un om plin de speranţă am lăsat o galeată pe balcon.
Mă duc acum să văd dacă am strâns ceva stele...
_______________________________________________________
Referitor la melodie, mi-a plăcut mult un comentariu pe marginea ei: "dubstep, drumstep, drum&base, trip-hop, etc. nu contează ce e... rupe-ţi cabina cu ceva natural (nu shopuri) şi pune-ţi căşti de alea dop în ureche... dă-i blană şi închide ochii."

Primăvară în Paris (je ne regrette rien)

Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu creta albă: “Vă rog, ajutaţi-mă, sunt orb”. Un ziarist trecu şi văzu foarte puţini bani în pălărie. Fără să ceară voie, luă plăcuţa, o întoarse pe dos, scrise altceva, o puse la picioarele orbului şi plecă. Spre seară ziaristul se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum pălăria lui era plină de bancnote şi monede. Orbul recunoscu paşii ziaristului şi îl intrebă dacă el este cel care i-a rescris plăcuţa şi ce anume scrisese. Ziaristul răspunse: “nimic care să fie în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că exprimat cu alte cuvinte” şi surâzând îşi continuă drumul.
Orbul nu a aflat niciodată ce scrisese ziaristul, însă noul lui anunţ spunea: “Astăzi e primavară în Paris şi eu nu o pot vedea”.

"Oh non, rien de rien,
Oh non, je ne regrette rien."

De ceva vreme mă obsedează melodia asta - mai exact, de când am auzit-o pentru prima dată, live, la Romexpo.
Mai jos e varianta youtube cu traducerea în engleză. Aşa poate veti înţelege mai bine de ce mă obsedează.
Prima variantă insă se aude cel mai bine.
Recomandare: se ascultă TARE!



E posibil ca traducerea să aiba greşeli, aşa că rog cunoscătorii de germană şi engleză să mă lumineze. Dar nici o traducere în limba română nu mi-ar strica.

Un om... un singur om...

Harry Morgan e un pescar. Are un vas pe care-l închiriază turiştilor din Havana pentru a merge cu ei la pescuit. Trei oameni îi oferă o sumă foarte mare de bani să îi treacă ilegal marea până în Statele Unite. Dar îi refuză. Nu vrea să rişte.

Un turist îl înşeală şi nu-i dă banii pe ultimele 3 săptămâni de închiriere a vasului, adică 825 de dolari. O sumă mare, în condiţiile în care un muncitor la stat câştiga 30 de dolari pe lună in oraşul său de baştină. Mai avea doar 40 de cenţi în buzunar şi trebuia să se întoarcă acasă, în State.

Aşa că acceptă următoarea ofertă. O afacere încurcată cu nişte chinezi, pe care trebuia să-i ia sub pretextul că îi trece în State şi să-i debarce tot în Cuba. I se plăteau 75 de dolari de om şi erau vreo 14. Acceptă. Îl ucide pe cel care îi propusese afacerea după ce incaseaza banii iar pe chinezi îi debarcă tot în Cuba sub ameninatrea armei. Vroia să-şi ucidă şi secundul, un beţivan care nu trebuia să se afle pe vas, dar se răzgândeşte, spre norocul lui...

Acasă susţine că nu există nicio lege în lume care să te oblige să mori de foame, aşa că face diverse afaceri ilegale, în primul rând contrabandă cu alcool din Cuba în State. Într-o toamnă cubanii trag asupra lui şi a vasului său, iar el îşi pierde braţul drept şi vasul care e sechestrat de Paza de Coastă.

Zilele devin din ce în ce mai grele pentru el. Soţia lui însă are încredere în el, şi fetele lui de asemenea.

Se implică într-o nouă afacere, cu un vas închiriat să treacă 4 cubani până în Havana. Afacerea îi e propusă de un avocat poreclit Mister Bee-Lips. Îl mai cooptează pe un cunoscut, Albert, să-i fie secund pe vas. El bănuieşte ce au de gand să facă cubanii, aşa ca îşi duce arme pe vas.

Aceştia jefuiesc banca din oraş, îl împuşcă pe avocat şi urcă pe vasul lui Harry, ameninţându-l cu arma. Secundul său îi spune să nu plece că ei sunt cei care au jefuit banca, iar un cuban îl împuşcă. Ulterior îi aruncă trupul peste bord. Vasul e rapid, nimeni nu-i mai poate prinde. Cubanul ucigaş se îmbată şi-i garantează şi lui Harry că-l va împuşca. Vrea să o facă pe loc, dar înţelege că nu ar mai avea cine să-i ducă până în Havana.

Într-un moment de neatenţie, Harry pune mână pe armele sale şi-i împuşcă pe toţi cubanii. Apoi, când merge să oprească motoarele ciuruite de gloanţe, din care se scurgea benzină, unul din cubani, care fusese atins în umăr dar nu ucis, îl împuşcă în burtă. El se întoarce şi îl omoară şi pe acest cuban.

Iată ce gândeşte Harry după ce constată ce i s-a întâmplat:

„Sunt un nenorocit, spuse el cu buzele lipite de punte. Sunt un nenorocit care s-a şi curățat. Trebuie să opresc motoarele; dacă nu, o să ardem cu toții, se gândi el. Mai am o şansă. Mai am un fel de şansă. Isuse Cristoase! Un singur lucru a stricat totul. Un singur lucru şi totul s-a dus dracului! Dracu să-l ia! Oh, Dumnezeu să-l afurisească, bestia aia! Cine-ar fi crezut că nu l-am achitat?”

Motoarele tăcură şi se auziră valurile lovind în pereții vasului. Altceva nu se mai auzea. Vasul se întoarse, legănat de valurile pe care le ridicase vântul de miazănoapte, şi începu să se clatine într-o parte şi-n alta.

Se agăţă de timonă, apoi se lasă să cadă pe scăunel şi se aplecă peste masa de pilotaj. Simțea cum i se scurge vlaga din el şi-l stăpânea o stăruitoare senzație de greaţă. Își descheie cămaşa cu brațul stâng şi pipăi rana, întâi cu podul palmei, apoi cu degetul. Nu sângera prea tare. „Totul e pe dinăuntru, se gândi el. Mai bine să mă întind şi poate că o să se liniștească.”

Luna se ridicase pe cer şi de-abia atunci văzu ce era în comandă.

„O porcărie, se gândi el, o afurisită de porcărie! Mai bine să mă întind decât să cad”, își spuse şi se lasă pe podeaua cabinei. Se întinse pe-o coastă, şi cum vasul se clatină, luna lumină cabina şi văzu limpede ce era acolo.

“Ce harababură, se gândi el. Chiar asta e, o harababură. Și atunci, îşi spuse: mă întreb, ce-o să facă ea? Mă întreb, ce-o să facă Marie? Poate că o să i se dea ei recompensa. Dumnezeu să-l afurisească pe cubanul ăla! O să se descurce, cred... E o femeie isteață. Cred că ne-am fi descurcat cu toţii. Cred că era o nebunie... M-am întins mai mult decât mi-a fost plapuma. N-ar fi trebuit să încerc. Și până la urmă am avut ce-am meritat. Nimeni nu va ști cum s-a întâmplat. Aș vrea să fac ceva pentru Marie. Sunt mulți bani pe vasul ăsta. Nici nu ştiu cât. Oricine-ar putea trăi fără griji de i-ar avea. Mă întreb dacă paza de coastă o să ia ceva din ei. Tot o să ia, probabil. Aș vrea ca bătrâna să ştie ce s-a petrecut. Mă întreb, ce-o să facă? Nu ştiu. Cred că ar fi trebuit să mă angajez la o stație de benzină sau altundeva. Ar fi trebuit să mă las de marinărie. Nu poţi scoate bani cinstiţi din treaba asta. Ah, dacă nu s-ar mai clătina atâta! Dac-ar înceta să se clatine! Simt cum mi se învârte înăuntru totul, înainte și înapoi... Eu, Mister Bee-Lips și Albert. Toţi cei care au avut de-a face cu treaba asta. Și bestiile astea! A fost o afacere cu ghinion. O afacere cu ghinion, nu glumă! Cred că ce ar fi trebuit să facă un om ca mine e să se fi ocupat de o stație cu benzină. Pe dracu, n-am putut să mă oacup de aşa ceva! Marie, ea o să se ocupe de aşa ceva. E prea bătrână ca să mai dea din fund. Aș vrea ca blestematul ăsta de vas să nu se mai clatine! Trebuie s-o iau cu binişorul. Cât se poate mai cu binişorul. Se spune că dacă nu bei apă și stai linistit... mai ales dacă nu bei apă...”

Se uită la ce se vedea în comandă în lumina lunii.

„Ei, cel puțin nu mai trebuie să curăț podelele, îşi spuse el. Să stau locului. Asta trebuie să fac: să stau locului. Trebuie să stau locului cât mai liniştit. Pot. Mai există poate o șansă. Dacă stai liniştit și nu bei apă...”

Zăcea întins pe o parte și încerca să respire adânc. Vasul se clătina în curentul Gulf-Stream-ului și Harry Morgan zăcea întins pe spate în comandă. La început încercă să se proptească în braţul stâng, ca să nu se mai clatine. După aceea însă se lăsă moale în voia ruliului.

…

Zăcu acolo încercând cu toată fiinţa lui să nu moară, multă vreme după ce nu mai putut să se gândească la nimic. Acum era şi în umbră, şalupa se legăna, şi-i era din ce în ce mai frig.

Şalupa plutea în derivă de pe la 10 seara şi acum era târziu după amiază. În larg, pe apele mânate de Gulf-Stream, nu se zărea nimic altceva decât grămezi de alge, câteva părelnice siluete roze, ca nişte băşici, ale unor vase de război portugheze, plutind alene pe valuri şi fumul îndepărtat al unui petrolier, care venea dinspre Tampico şi se îndrepta spre nord.

…

(În oraş, pe lângă drama sentimentală trăită de un scriitor, aflăm din spusele şerifului către acesta că grănicerii vor aduce în portă şalupa lui Harry Morgan, pe care o semnalase un petrolier în larg şi că „i-au prins pe toti”, adică pe cei care au jefuit banca. Mesajul telegrafic spunea că în afară de unul toţi ceilalţi sunt morţi, dar nu se menţiona cine mai este în viaţă. În rest, nu se mai ştia nimic până la sosirea pazei de coastă cu şalupa tractată, în portul militar.)

Căpitanul de pe CUTTER-ul pazei de coastă care tracta şalupa lui Harry Morgan, aflat lângă timonă, îl întreabă pe secund:

Ai înţeles ceva din ce tot bolboroseşte acolo?

- Nu se înţelege nimic, nu mai ştie ce spune.

- Cred c-o să moară, spuse căpitanul.

- Împuşcat în burtă în halul asta... Crezi că i-a ucis pe cei patru cubani?

- Nu ştiu ce să spun. L-am întrebat, dar aiura.

- Ce-ar fi să mai încercam să vorbim cu el?

- Hai să vedem.

Lăsându-l pe ofiţerul de cart la timonă, să conducă cutter-ul printre balizele de pe canal, se duseră în cabina căpitanului, care se afla în spatele timoneriei. Harry Morgan zăcea acolo, pe cuşetă. Ochii îi erau închişi, dar de îndată ce căpitanul îl atinse pe umărul lat, îi deschise.

- Cum te simţi Harry? îl întrebă căpitanul.

Harry îl privi, dar nu răspunse.

- Vrei ceva? îl întreba căpitanul.

Harry Morgan îl privea.

- Nu vă aude, spuse secundul.

- Harry, întrebă din nou căpitanul, vrei ceva? Hai, spune, băiatule.

Udă un prosop în vasul cu apă de pe suportul de lângă cuşetă şi umezi buzele crăpate ale lui Harry Morgan. Erau uscate şi negre. Privindu-l, Harry Morgan începu să vorbească:

- Un om, începu el.

- Da, spuse căpitanul. Zi-i.

- Un om... repetă Harry Morgan, vorbind foarte rar. Nu poate să.. nu poate, orice-ar... nu poate, oricum... n-o scoate la capat...

Se opri. Faţă îi rămăsese nemişcată tot timpul cât vorbise.

- Spune, Harry, spune, îl îndemnă căpitanul. Spune-ne, cine a fost? Cum s-a întâmplat? Hai spune, băiatule.

- Un om... reîncepu Harry, privindu-l cu ochii înguşti pe faţa lui mare, faţa aceea cu pomeţii ieşiţi în afară, cu ochii care încercau să vorbească.

- Patru oameni, spuse căpitanul, încercând să-l ajute.

Îi umezi buzele din nou, storcând prosopul în aşa fel încât să i se prelingă între buze câteva picături de apa.

- Un om, îl corectă Harry şi apoi tăcu.

- Bine, un om, reluă căpitanul.

- Un om, spuse din nou Harry foarte limpede şi foarte rar, vorbind cu gura lui uscată. Acuma, aşa cum sunt lucrurile, aşa cum merg, orice ar fi, oricum, nu...

Căpitanul îl privi pe secund şi clătina din cap.

- Cine a făcut toate astea? întreba secundul.

Harry îl privea.

- Nu va înşelaţi singuri... spuse el.

Căpitanul şi secundul se aplecară deasupra lui. Acum avea să spună totul.

- E ca şi cum ai încerca să întreci o maşină pe vârful dealului. Pe drumul acela din Cuba. Pe orice drum. Oriunde. Întocmai aşa. Adică aşa stau lucrurile. Aşa cum merg. Câtva timp, da, desigur, totul e-n regulă. Poate... dacă ai noroc. Un om...

Tăcu. Căpitanul clatină din cap către secund. Harry Morgan îl privea cu ochi limpezi. Căpitanul îi umezi din nou buzele. Pe prosop rămase o dâră însângerată.

- Un om... reîncepu Harry Morgan privindu-i pe amândoi. Un om singur nu poate. Nici un om singur acuma. Tăcu. Oricum ar fi, un om singur nu poate să aibă nici o mama măsii de şansă.

Închise ochii. Se căznise mult că s-o spună şi-l costase viaţa că s-o afle.

Zăcea acolo cu ochii deschişi din nou.

- Hai, spuse căpitanul secundului. Eşti sigur că nu vrei nimic, Harry?

Harry Morgan îl privea, dar nu-i răspunse nimic. Le spusese el totul, dar ei nu-l auziseră.

______________________________________________

Textul scris cu font italic şi culoare albastră reprezintă un fragment din romanul "A avea şi a nu avea”, de Ernest Hemingway, o carte pe care cred ca nu mai există dubii că o recomand. Pe lângă povestea centrală a pescarului Harry Morgan, cartea este împletită şi cu poveştile unor persoane care nu au nicio treabă cu personajul principal, în afară de faptul că se “ciocnesc” preţ de câteva secunde unii de alţii. De asemenea, cartea este originală şi prin modul în care este povestită: din punctul de vedere al pescarului Harry Morgan, din punctul de vedere al lui Albert şi din punctul de vedere al povestitorului, care ştie povestea şi gandurile multor personaje ce apar “trecător” în peisaj.

Realitatea nu e totul

Pentru mine "străin" nu e opusul lui "cunoscut", ci opusul lui "familiar". Lucrurile necunoscute nu-i obligatoriu să-ţi fie străine, dar cele cunoscute iţi pot deveni.

In viaţă, lucrurile sunt inseparabile de umbra lor. Realităţile nu-s totul - din întreg face parte şi ceea ce ele provoacă.

Întrebări fără răspuns

Pe malul unui lac, sus pe munte, în mijlocul unei mulţimi de cunoştinţe vechi şi noi, cu un pahar de vin în mână şi întreaga mea viaţă compusă din amintiri în cealaltă, am dat glas unor vechi cuvinte ale lui Octavian Paler: "Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetul unor paşi care pleacă".
Acum ştiu, însă.
Cineva din preajmă a întrebat, poate retoric: "de ce oare lăsăm să plece de lângă noi oamenii care ne sunt dragi?".
Răspunsul e simplu - pentru că dacă au ajuns să-şi dorească să plece nimic nu-i mai poate opri. Iar aici nu mai e vorba despre a lasă ori nu.
Unul din lucrurile învăţate în viaţă e şi faptul că e inutil să încerci să ţii lângă tine o persoană care nu-şi mai doreşte asta. E imposibil.

Dar eu am alte întrebări.
De ce, dacă ne sunt dragi, îi facem totuşi pe cei de lângă noi să îşi dorească să plece?
De ce, fiind în compania cuiva, într-un moment de supărare, credem că ne-ar fi mai bine fără acea persoană? Supărările trec, sentimentele nu...
Şi de ce plecăm, totuşi, dacă simţim regret făcând acest lucru?
De ce atunci când "venim" o facem pentru o vreme, iar când "plecăm" o facem pentru totdeauna?
De ce?
Oare am uitat ce spunea Gandhi? - "Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească".
Dar noi? Noi ce ştim?!

Paşii care au plecat sunt încă în mine. Voi fi singur abia atunci când aceşti paşi işi vor pierde cărările.

Cine este el?

El, cel care dusese o viaţă mai dezastruoasă decât a oricărui alt om pe care-l întâlnise, obişnuia să dea sfaturi foarte bune. Erau sfaturi distilate prin terciul amar al tuturor greşelilor pe care le făcuse până atunci, peste care adăuga aroma proaspătă a celor mai recente greşeli - şi dădea aceste sfaturi cu o acurateţe şi o precizie în care se simţea autoritatea unui om căruia îi fuseseră transmise toate îngrozitoarele detalii ale condamnării sale, detalii cărora nu le dăduse mai multă importanţă decât inscripţiei de pe biletul pentru tramvai.

Stângul la replică. Flacăra Vieţii. „Cu timpul...”

De multe ori îndeplinirea aspiraţiilor ne direcţionează către acele aspecte dorite pe termen lung care nu au de a face cu starea de azi sau de mâine, ci sunt legate de ceva general. Apoi mai e şi faza că dacă îţi doreşti mult o chestie trebuie să ai în vedere şi faptul că atâta timp cât starea în care te afli se contrazice cu vibraţia îndeplinirii dorinţei, nu ai cum să te bucuri sau cum să îţi realizezi dorinţa. E o întreagă ştiinţă aici...

O întreagă ştiinţă este însă şi părerea mea despre viaţă: întreaga fericire pe care o pot cunoaşte vreodată în lume se află în ziua de azi. N-a fost nici ieri şi nu va fi nici mâine. Ci azi. Iar azi poate deveni ieri, la fel cum mâine poate deveni azi.

Tot ce contează este capacitatea mea de a înţelege acest lucru. Iar descoperirea fericirii care m-a înconjurat mereu şi trăirea ei nu o voi putea face decât "azi".

Nu mâine, că asta e vis.

Nu ieri, că asta e pesimism.

Ci AZI.

Viaţa înseamnă de fapt momentul prezent! Ceea ce a fost ieri e trecut şi ceea ce va fi mâine e iluzie, nu poţi avea deplin control decât asupra prezentului. Însă trebuie să ţinem cont şi de faptul că fiecare moment prezent reprezintă o sămânţă care va înmuguri, va înflori şi se poate tranforma la nesfârşit .

Şi asta pentru că fiecare mâine devine inevitabil prezent.

Hai să îţi împărtăşesc o viziune: totul trebuie trăit ca pe o poveste, ca pe un film, să trăieşti de dragul clipei, să iubeşti de dragul iubirii, să savurezi fiecare clipă ca pe un fel de mâncare preferat la un dineu copios. Şi să nu regreţi că ce ai trăit s-a terminat aşa cum nu regreţi că s-a terminat filmul sau cina care a fost nemaipomenit de gustoasă. Fericirea atârnă de moment, de savoarea clipei. Trebuie să înţelegi că oricât de bune ar fi unele lucruri, nu poţi să te înfrupţi din ele la nesfârşit, fie că e vorba de mâncare, de filme, de poveşti sau de dragoste.

În replică însă, susţin că pe baza acestei "viziuni" nu poate fi întemeiată o familie. Fiind om trebuie să ştii când să sacrifici savoarea clipei pentru a-ţi determina bine locul tău pe pământ. "Cuibul tău". Cel care trăieşte savurând clipa zi de zi, moare singur. Bine, toţi murim singuri, dar astfel de oameni (cei care se gândesc doar la savoarea clipei) mor părăsiţi de toţi. Pentru că trăirea clipei înseamnă de fapt doar punerea ta în centrul Universului. Nu exişti decât tu, dorinţele şi poftele tale şi starea ta de bine.

Însă oricum ţi-ai trăi viaţa, nu e nimeni în măsură să te judece. Nici măcar Dumnezeu nu judecă pe nimeni. El ne dăruieşte flacăra vieţii şi singurul lucru care contează este lupta noastră de a duce mai departe flacăra. El va scrie în contul nostru asaltul - nimic alceva; dacă vom pierde sau vom câştiga, e treaba Lui, nu a noastră.

Jorge Luis Borges spunea următoarele:

"După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.

Şi aşa, omul începe să invete... că sărutările nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui maine este prea nesigur pentru a face planuri... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros şi omul învaţă şi învaţă... şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final, ele sa nu mai fie aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi care acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul..."

Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai...
Sau, după cum spunea Sf. Augustin "fericirea este să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja"
Bag de seamă că eu nu stiu...

Rămas bun olteni dragi, bine v-am regăsit bucureşteni

"Here I go again on my own
Goin' down the only road I've ever known "

Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai!

Mă gândisem să numesc acest text "Bine te-am regăsit, Bucureşti". Dar de cum am pronunţat această propoziţie în gând, am realiza cât de fadă este pentru mine. Pentru că niciodată n-a contat oraşul. Întotdeauna pentru mine au contat oamenii. Iar în Craiova au rămas atât de puţini oameni dragi!

Dupa cum spuneam într-un text mai vechi, când deja îmi devenise clară iminenta părăsire a capitalei, gândul meu rămăsese la o eventuală întoarcere. Adio, deci pe curând!, aşa încheiam eu acel text.

Indiferent însă de locul în care ne aflăm, noi tot noi rămânem.

O persoană dragă mie îmi spunea, nu demult, că mă leg prea mult de oameni şi locuri pentru un hoinar. Dar cine a spus că hoinarul nu iubeşte oamenii întâlniţi şi locurile prin care trece şi că nu le duce dorul, chiar dacă ştie că multe, ba încă prea multe, nu o să le mai revadă niciodată, fie pentru că nu mai există, fie pentru că nu mai întrezăreşte nici un drum către ele? Dimpotrivă, eu cred că un hoinar este omul cel mai plin de dor, pentru că el cunoaşte mai multe persoane şi vede mai multe locuri în viaţa lui decât orice om "aşezat la casa lui" şi tocmai pentru că nu are nici cea mai vagă idee unde-l va găsi ziua de mâine, astfel nemaiavând nici măcar falsa, dar consolatoarea credinţă că poate merge oricănd să revadă locurile dragi si fiinţele de care îi este dor.

Am în mine fiecare kilometru parcurs, desculţ sau cu bocancii prăfuiţi, precum şi fiecare persoană pe care am cunoscut-o. Tot ţinutul acela verde al poienilor alpine şi crestele albe şi vântul şi câmpurile arse de soare, precum şi pădurile de stejar, fag, mesteacăn sau brad printre care şerpuiau potecile şi drumurile mele. Ştiu toate lucrurile pe care le-am văzut, ştiu ce-am simţit atunci şi toate astea-s ale mele. Nu-s ale mele drumurile prăfuite de la ţară, câmpurile pe care păşteam vacile, livada de pruni înfloriţi, trenurile cu care am călătorit, potecile munţilor, vârfurile atinse şi drumurile asfaltate ale oraşelor în care am locuit, paturile în care am dormit, oamenii pe care i-am ţinut în braţe, animalele care mi-au cucerit sufletul şi toate locurile prin care am trecut la pas, cu încălţările pline de pământul acelor locuri? Aceste lucruri or să ramană mereu la fel.

Şi dacă e să regret ceva în viaţa mea, atunci acest lucru e faptul că într-o zi eu am să mor şi toate acestea, aşa cum le ştiu eu, au să dispara odată cu mine, iar eu n-am să le mai revăd vreodată, n-am să mai simt răcoarea vântului pe faţă sau căldura unei mâini întinse cu prietenie.

Ce-o să se întâmple după ce o să mor?! Ei bine, atunci voi fi mort. Şi tocmai pentru că nu suport gândul acesta, nu mă las să fiu mort până nu voi fi aşa cu adevărat.

Dar să revin la titlu. Acesta e ultimul weekend pe care îl mai petrec în Craiova. Apoi va urma o perioadă de tranziţie de câteva zile, după care voi rămâne stabilit, din nou, în capitală. De data asta cu un serviciu care are un punct comun cu pasiunile mele, anume echipamentul de munte.

Încă nu ştiu unde voi locui, pentru că încă nu mi-am găsit o cameră cu chirie.

Cineva din Craiova, aflând că plec iar în Bucureşti, mi-a zis ca speră să fiu fericit.

"Fericirea la oamenii inteligenţi e cel mai rar lucru pe care l-am văzut vreodată", spunea însă Hemingway în ultimul său roman, neterminat.

"- Încotro?

- Înainte, că înainte era mai bine!"

___________________________________________________

Cei care nu ascultaţi şi melodia de la început, pierdeţi esenţialul acestui text.
Cuvintele subliniate cu verde în acest text sunt linkuri către alte texte.