"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 18 august 2009

O simpla poveste

Si cate multe alte asemenea povesti se consuma zi de zi, in intreaga lume! Este o poveste simpla, insa fara soare, pentru ca acolo soarele nu ajunge niciodata.

Intr-o zi de joi, 9 noiembrie 2006, la sfarsitul unei zile epuizante, am fost asteptat acasa cu planul facut. Eliberarea balconului de tot ceea ce nu ne e necesar si ducerea acelor lucruri in beci. Am fost tare morocanos pentru aceasta misiune – vroiam doar sa ma odihnesc putin, insa chiar si acum inca mai regret ca nu am facut acea ordine pe balcon cu cateva zile mai inainte. Am facut sase drumuri intre etajul trei (in imobilul din Craiova, orasul meu de bastina) si intrarea in subsolul blocului, carand tot ceea ce era de dus. Apoi, cu mama alaturi, pentru a ma ajuta sa cobor toate acele lucruri in beci, am deschis usa pentru mareata incursiune. In beci, bezna. Leg firele cum stiam ca trebuie, nimic. Cobor la lumina frontalei si descopar ca lumina spre boxa noastra merge, insa in holul principal bezna. Am inceput s aprimesc de la mama mea, printre tevi, toate acele lucruri care trebuiau depozitate. La un moment dat, in bezna ce ma inconjura, mi s-a parut ca am auzit un scancet. Am tacut si am scultat atent – nimic. Am inceput iar sa iau lucrurile trimise jos de mama mea, iar mi s-a parut ca aud ceva. Am facut liniste. Si intradevar, am auzit din nou. Era clar un scancet care se auzea in bezna, dar n-am putut sti ce e. Am ramas nemiscat. Mama m-a ntrebat ce am. Iar acel sunet. Era un mieunat. O pisica in beci. Nu-i problema. Asa ca am continuat treaba. Scancetul insa era sfasietor si putin cam stins. Curiozitatea ma impinge spre boxa din care se auzea. Era bezna totala. Si in lumina frontalei, am vazut pe o teava care era la nivelul cimentului, jos, doi pisoiasi, unul peste altul, care mieunau. Am zambit, insa, indata mi-a disparut zambetul, caci am inteles povestea lor. Erau in agonie. Pisica ii fatase in beci, intr-o lume a intunericului, din care ei mici nu puteau iesi, iar acum, ajunsi la varsta intarcarii, mama lor i-a parasit. Animal fiind, ea nu a realizat ca ei nu au cum sa iasa din beci, sa se hraneasca, sa bea apa (sau poate ca ea a pierit, in lumea de afara). Induiosat, m-am indreptat spre ei. Nu s-au speriat, si m-a surprins asta – crescuti in intuneric, ar fi trebuit sa-i ingrozeasca aparitia mea. Dar ei nu s-au speriat, pentru ca nu mai aveau putere de reactie. Mieunau din cand in cand, stins. Erau unul peste altul, in forma semnului plus. L-am luat pe cel de sus si l-am ridicat si am ramas ingrozit: de atata timp stateau unul peste altul in acea pozitie, incat blanita lor luase forma contactului dintre cele doua trupuri, ba chiar era mai curata decat in rest. Cand l-am asezat jos a cazut, nu s-a putut tine pe picioare, iar pielea a ramas asa cum au format-o degetele mele. Erau deshidratati. Burtica lor era complet goala, lipita la propriu de spate. Celalat, care se afla sub acesta, mieuna stins si abia misca din cap. I-am indemnat sa se miste, dar o faceau de parca se miscau in reluare. Din cand in cand scoteau cate un mieunat stins.
Am dus ce aveam de dus in boxa noastra, am urcat sus si am coborat la ei cu apa, niste carnita si iaurt. Eram sigur ca nu stiu nici sa manance. Dar cand i-am pus cu boticul in iaurt, au inceput sa inghita, insa o faceau ca si cum ar fi supt. Bagau capul pana la urechi in iaurt. Au inghitit si o cantitate infima de carne. Am incercat sa le dau apa, dar n-au baut. Unul din ei, cu iaurt pe bot, intr-o ultima sclipire de speranta, simtind miros de lapte si blana fratiorului, a crezut ca e mama lui, a scos un mieunat ce parea a fi de bucurie si, cu miscari dezmembrate, s-a repezi bucuros spre burtica fratiorului sau, in cautarea mult-doritului lapte matern...
Nu i-am scos afara, ar fi murit sigur, nu stiau sa faca fata lumii de afara. Nici nu stiau ca exista o lume acolo, afara. Acasa nu am putut sa-i iau, motive mult prea obiective, m-as enerva cumplit sa le povestesc. Insa, mi-am propus sa revin zilnic la ei, sa le dau mancare, apa, iar cand se vor inzdraveni si vor putea alerga ca doi pisoiasi mici si jucausi, aveam planul sa-i scoat afara si vedeam eu cum le gaseam un loc in lume.
A doua zi, dupa ce am venit de la serviciu, in drum spre casa am cumparat un litru de lapte. Nimic nu ar fi mai potrivit pentru ei acum, ma gandeam eu. Ajuns acasa, l-am incalzit putin, am luat frontala si am coborat in beci. Am luat cu mine si o cutie de margarina taiata, sa nu fie prea inalta pentru corpul lor slabit, in care sa le pun laptele.
Cand am ajuns in beci, liniste. M-am indreptat spre locul unde erau ei. Lumina frontalei mi-a cazut pe cel care, in seara precedenta fusese cel mai slabit. Era mort, cu boticul intre bucatelele de carne si cu o labuta in iaurt. L-am atins – era rece. Pana si puricii plecasera de pe el, vedeam doar unii intarziati care ieseau dintre firele de par. Nu pot descrie insa ce era in sufletul meu si nici ce e acum, cand imi reamintesc acele clipe. Era asa frumos acel pisoi... Pe celalat nu l-am gasit. L-am cautat minute in sir, l-am strigai (de parca ar fi stiut de strigat!), nimic. Speram ca poate si-a revenit, ca poate el a mancat iaurtul si a capatat putere sa iasa din beci. Stiu ca sunt doar un visator. O alta varianta frumoasa ar fi ca mama lui a venit si l-a scos cu ea in lume. In acest caz, ar fi mancat carnea pe care le-o adusesem in seara precedenta. Cum ins acarnea era inca acolo, era clar ca nici o pisica nu trecuse prin preajma. Cel mai probabil, zacea si el, mort pe undeva printre materiale de constructii depositate pe acolo, sau pe sub tevi. Am mai trecut si zilele urmatoare prin beci... nimic.
Multe sunt lucrurile cumplite, dar poate printre cele mai cumplite este si acela sa mori de foame si de sete. Sa te stingi incet. Va puteti inchipui asta? In pragul agoniei, ei insa n-au mai disperat. S-au asezat unul peste altul. Sa le fie cald... sa fie impreuna. „Together we stand, divided we fall”, zic cei de la Pink Floyd. Ei uite ca nu e intotdeauna asa!
Am urcat sus, insa nu stiu cum imi era sufletul: incarcat sau pustiit. Seara am petrecut-o in liniste, cu fereastra deschisa, lasand sa intre aerul rece al noptii. Si in fata geamului, aproape gol, stateam asa, golit de ganduri, cu ochii fixati pe o stea, iar auzul meu percepea latraturi de caini, sirene, glasuri confuze.
Plangeam.
Acum stau in fata calculatorului, scriu aceste randuri, beau un ceai negru si ma gandesc ca lumea ar fi mai buna daca ne-am mai gandi, uneori, si la ce ne inconjoara, nu numai la noi...

PS: Stiu ca sunt doar un copil. Cine mai plange astazi pentru un biet pisoi?

________________________________________
Pisoiasii din imagine nu sunt cei despre care am povestit.

11 comentarii:

Deea spunea...

Ai fi uimit cat de multi oameni sunt inca in stare sa planga pentru un pisoi :)
Poate ca daca am fi mai multi, nu ar fi exista atatea fiinte care sa impartaseasca soarta pisoilor aceia. Insa sunt si cazuri fericite: gandeste-te la toate pisicile si cateii orfani salvati de oameni care n-au avut inima sa treaca nepasatori pe langa ei.
Dar da, stiu ca toate aceste cazuri fericite nu pot sa stearga de pe harta lumii nici macar suferinta unui singur suflet nevinovat care se stinge incet in intuneric fara sa o fi meritat si fara sa stie de ce.

Claudiu Crăciun spunea...

Nu as fi uimit, Deea. Stiu ca mai exista inca multi "copii" in lumea asta.
Ai dreptate: nimic nu poate sa stearga suferinta cumplita si moartea fara sens a unui singur suflet nevinovat... Dar de-ar fi vorba de un singur suflet, ce bine ar fi!!

Recomandare: aruncati-va un ochi si pe aici http://deac-laura.blogspot.com/
precum si pe linkurile din dreapta acestui blog.
Poate vreunul din voi va putea face vreun pustiu de bine!

Eu, cel mai mandru sunt de mine cand ma gandesc la fiintele care stiu ca au trait mai mult si mai bine, datorita mie (vorbesc de cativa pisoi si de un catel), precum si la cele carora le-am inseninat viata scapandu-le de foame, chiar daca doar pt cateva clipe, si la cele pe care le-am salvat de la moarte, lasandu-le apoi in valtoarea nebuna si nesigura a vietii si fara sa stiu ce s-a mai intamplat cu ele.
Din pacate atat de putine suflete ajutate, fata de cate am intalnit si care aveau nevoie de ajutor :(.

Cum te poti numi om, daca nu vezi suferinta si durerea intr-o biata fiinta care respira si traieste ca si tine? Cum poti sustine ca stii ce e mila, ca "iubesti oamenii", atata timp cat vezi suferinta pura, lipsita de sens, si asta nu te induioseaza si nu trezeste macar sentimentul de mila, in tine?

Zilele trecute am aflat de o femeie care a ucis in bataie un catel cu o coada de matura. l-a lovit pana cand i-a rupt coloana. era numai sange in jur.
O astfel de persoana, care poate ucide cu sange rece si cu atata violenta o fiinta, o putem numi om?
Credeti ca o astfel de femeie ar putea iubi vreodata? credeti macar ca stie ce inseamna iubirea!?
intreb si eu...

ema spunea...

Da, o putem numi om,fiindca e om. Cel mai probabil un om care nu a simtit niciodata o farama de iubire, un om care nu a fost tinut in brate si mangaiat. Si ajunge sa-si verse lipsa de iubire acolo unde poate. E cumplit sa fii asa. Lipsa de mila, de iubire, violenta, de la cea verbala pana la cea mai sadica, sunt un iad, asa ca sa nu-i mai condamnam si noi pe cei care sunt deja in iadul lor.

Eu zic ca esti fericit: pentru ca poti sa simti mila, fiindca poti sa ajuti, fiindca ai ce darui.

Aniri spunea...

Dar cati mai plang pentru.. oameni?

Claudiu Crăciun spunea...

Recitind aceasta poveste si reamintindu-mi suferintele bietelor fiinte, abia acum mi-a rasarit un gand in minte, foarte intarziat, dar care ma chinuie: daca as fi luat pisoii si i-as fi dus la un cabinet veterinar si i-ar fi hidratat, poate ar fi scapat...? Poate!

PS: cum am putea crede ca cineva poate sa planga pt suferintele unui biet animal si n-ar putea s-o faca pt un om!? Oricum, a lacrima pt suferintele oricarei fiinte (fie ea om sau animal), fara a face nimic, este egal cu zero.
In plus, eu cred ca cel care nu poate simti mila (sau lacrima), vazand suferintele unui biet suflet nevinovat (doar pentru ca e animal), nu va putea sa planga cu adevarat nici pentru un om, daca acesta ii este strain. Pentru ca acela nu va putea sa vada cu adevarat sufletul, viata, durerea sau suferinta intr-o fiinta care nu are nici o legatura cu el.

Deea spunea...

Cel putin in teorie, exista oameni care pot plange pentru un animal, dar n-ar putea varsa o lacrima pentru un om aflat in aceeasi situatie. Stranie idee, dar exista.
Asta fiindca percepem animalele ca fiind inocente, fragile si fara posibilitatea de a se apara in fata atrocitatilor care li se intampla, in timp ce un om are adesea posibilitatea alegerii si poate reactiona astfel incat sa se protejeze. Nu intotdeauna, dar adesea.
Conceptie poate gresita, dar cultivata constant prin media, astfel incat a ajuns sa devina standard inconstient de normalitate.
Daca sunt crescut intr-o civilizatie care imi prezinta la nesfarsit legea rezolvarii prin violenta, voi sfarsi prin a considera ca si in viata reala un om lovit de nspe ori in plex se va ridica victorios de la podea si va pleca doar cu cateva vanatai. Si dk nu cunosc un astfel de caz pe viu, probabil nu voi realiza ca in realitate omul ala ori face stop cardio-respirator, ori are toate organele interne facute varza.

Claudiu Crăciun spunea...

Stii, chiar m-am gandit, scriind ultimul comentariu, la ce spui tu. Nu stiam ca exista o teorie:)
Dar ma gandeam, inchipuindu-mi o situatie similara intre un animal si un om, ca ceea ce i s-ar intampla omului m-ar ingrozi, dar acelasi lucru intamplat unui animal, pe langa groaza, m-ar induiosa pana la lacrimi.
Am mai observat ca moartea violenta a unui om ne zguduie, dar nu ne face sa lacrimam daca nu ne e cunoscut, sau daca nu auzim jalea celor ramasi in urma, pe cand moarte aunui animal in conditii similare ne stoarce si lacrimi. Imaginea unui om lovit de o masina ma bulverseaza, ma agita, ma ingrozeste, ma inspaimanta, dar imaginea unui animal lovit de masina ma face sa plang si sa urasc specia din care fac parte... Si cred ca exista mai multe explicatii, pt acest simtamant. In primul rand pt ca socot oamenii vinovati pt expunerea la pericole a acelor animale. In primul rand, prin abandon, lasandu-le in strada. Apoi, prin lipsa de reactie a autoritatilor si a societatii in general, lasandu-le sa se inmulteasca intr-un mediu neprielnic si chinuitor, stiind din start ca viata noilor fiinte aparute va fi un calvar si va aduce indispozitie si oamenilor din jur (fie prin faptul ca nu-i sufera - si ii chinuie in mod gratuit, satisfacandu-si pofte demonice, fie prin intristarea pe care le-o produce suferinta lor). In plus, sunt atatea cazuri de oameni care lovesc intentionat un animal, sau oameni care, daca nu accelereaza cand ii vad, cel putin nu schiteaza nici un gest de a evita uciderea acelei fiinte (daca nu e una mare care le-ar putea produce daune bolidului), incat ajungi sa nu mai stii (sau sa nu te mai intereseze) daca l-a lovit intentionat sau doar pt ca n-a avut cum sa-l evite si ajungi sa-l urasti chiar pe sofer, mai ales daca acesta isi continua drumul (ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, chiar daca, poate, soferul nu simte chiar asa).

Cred ca faptul ca stim ca omul stie ce face, ne determina sa nu-i mai justificam faptele violente.
Un caine care musca un om sau alt caine, nu il gasim vinovat pt ca el nu stie ce face, ci actioneaza doar natural, asa cum a fost creat, aparandu-si teritoriul. Pe cand un om care ucide o alta fiinta, mai ales cu sange rece, o face din rautate, cu buna stiinta si chiar cu placere. Si asta este INGROZITOR. El nu actioneaza natural, ci cu buna stiinta. Si tocmai pt ca stim ca omul poate si trebuie sa-si depaseasca conditia de animal, ne determina sa nu-i acordam circumstante atenuante pt faptele animalice.
Nimic nu e mai ingrozitor decat ratiunea pusa in slujba raului.

Si da, repet, am observat ca moartea unui om ne ingrozeste, dar nu ne stoarce lacrimi daca nu-l cunoastem sau daca nu ii vedem pe cei dragi lui jelind prin apropiere. Moartea violenta si nejustificata a unui om necunoscut poate genera cele mai aprige sentimente in tine, de la ura, neputinta, intristare, groaza pana la dorinta de pedeapsa, de razbunare, etc... dar nu simti lacrimi pana cand nu vezi jalea celor ramasi.
Dar moartea unui biet animal iti stoarce lacrimi... poate pt ca stii ca un animal, daca l-ai lua acasa, te-ar iubi neconditionat din prima clipa si ti-ar fi recunoscator (asa cum stie el) pt ceea ce-i oferi. Si te va face sa te simti bine. Dar cine ar indrazni sa ia acasa un "homeless", de exemplu?
Trist, dar adevarat.
Ne temem mai mult de oameni, desi nu vrem sa o recunoastem.
Un animal poate fi doar mai puternic decat noi. Pe cand un om poate fi mai viclean, mai demonic, mai perfid, mai meschin si chiar uzurpator sau premeditator (si rareori de lucruri bune).

Florin spunea...

Claudiu, nu pot sa spun decat ca gestul tau e induiosator. Citeam textul si puteam simti in rememorarea ta acea dorinta de a sti ce s-a intamplat cu ei si, poate, si un pic de vinovatie ca nu ai facut tot ce se putea pentru ei. Atentie, o vinovatie cu atat mai umana si de admirat, pentru ca numai atunci cand iubesti, ai grija de cineva etc. te simti vinovat ca nu ai facut acel lucru sau ai ales prea tarziu. Felicitari pentru poveste si mai ales pentru felul in care ai actionat. Aprecierea mea!

Florin spunea...

Incearca sa vezi acest film, Le renard et l'enfant(2007. Daca nu faci rost de el, ti-l pot trimite pe transfer.ro

Claudiu Crăciun spunea...

Multumesc, Florin. Si pentru aprecieri, si pentru recomandare. Am sa-l vad (daca nu gasesc filmul, te anunt :) )

Ruxy spunea...

Omul...ori are mila pentru orice fiinta, ori nu are deloc!