O sa ne mai luptam!

Ce lucru de nimic poate uneori sa transforme sufletul omului! Intr-o zi din toamna ce tocmai a trecut, mergeam ingandurat prin parc. Eram singur si presimtiri grele imi strangeau pieptul, tristetea punea stapanire pe mine.
Am ridicat capul... In fata mea, printre copaci, drumul pustiu, presarat cu frunze uscate, se intindea drept ca o sageata. Si pe drumul acesta, la zece pasi de mine, bucuroasa de razele sclipitoare ale soarelui, topaia la sir o familie intreaga de vrabii. Topaiau vioi, caraghios, pasarelele, pline de incredere in sine!
Mai ales una dintre ele tot inainta pe o parte, cu gusa umflata, ciripind obraznic, de parca nu-i pasa nici de dracu, nici de taica’su! Adevarat cuceritor!
Desi sus in cer se rotea un uliu, caruia poate ii era scris sa inghita tocmai pe acest cuceritor.
M-am uitat la ei, am izbucnit in ras si gandurile triste au zburat cat colo. M-am simtit iarasi imbarbatat, plin de bravura, dornic de viata. Uliul meu n-are decat sa se roteasca deasupra mea...
„O sa ne mai luptam, ei dracie!”

***

In seara aceleiasi zile, imi venea sa rad... si ma miram de mine. Tristetea mea nu era prefacuta, viata mea era grea, sentimentele mele erau amare si fara speranta. Si totusi cautam sa le dau stralucire si frumusete, cautam imagini si comparatii, imi rotunjeam vorba, ma jucam cu sunetul si muzica cuvintelor.
Ca un sculptor, ca un giuvaergiu, eu modelam si ciopleam si impodobeam in fel si chip cupa in care imi turnam singur otrava... A doua zi, a rasarit soarele...