O alergare prin IOR cu peripetii

"It's seems like a world unreal

When you're caught with a heart of stone
And you wonder just how it feels
How it feels not to feel alone"

Duminica ce tocmai a trecut (2.02.2014), m-am hotarat sa alerg. Prin oras. Mai exact, prin parcul IOR. M-am gandit ca daca dupa Bucegi 7500 nimic nu m-a mai motivat sa alerg si prin oras pana in prezent, troienele de afara puteau face acest lucru. Mi-am pus in gand si am dus gandul la implinire. Dupa ora 21, mai exat la 21:25, ieseam din casa croit pe alergare.
Lipsa activitatii de acest gen de multa vreme si-a spus insa cuvantul, asa ca la strategie am fost praf. 

Pentru inceput, inainte sa plec nu-mi gaseam nicio caciula. Am verificat pe internet temperatura de afara: - 3 grade. Potrivita era o caciula subtire. Dar pasa de mai gaseste vreuna din cele trei subtiri, plus doua de polar, plus cele cinci buf-uri. Aveam doar doua foarte groase. In cutia pe care scrie "De pus pe chelie", nimic. Toate disparute, parca le-a inghitit pamantul. Ce-oi fi facut cu toate si unde le-oi fi pus, nu puteam pricepe!

Intr-un final am gasit o bentita subtire pentru urechi si un buf despre care nici nu stiam ca-l am. Mi-am tras niste pantaloni de Polartec ceva mai grosi, o bluza de corp de lana, un tricou tehnic peste, un polar peste ele si totul am acoperit cu o foaie subtire tip windstopper ultra-light, cu aerisiri, pentru alergare. Mi-am luat manusile windstopper, mp3-playerul si cand sa ma incalt in sosonii de alergare am constatat cu surprindere ca inca aveau pe ei, in toata splendoarea, intreaga imbracaminte de noroi dintro tura in viteza pe creasta Craiului care a avut loc in toamna. Si nu numai noroi la suprafata, dar si in interior aveau o frumoasa colectie de praf, pamant, pietricele si fire de iarba, plus frunze uscate. Le-am scuturat si am gandit ca, cel putin pe exterior, cu zapada de afara aveau sa se curete.
M-am incaltat, mi-am pus castile, am iesit, am chemat liftul (normal, la alergare plec folosind liftul), apoi m-am intors ca imi uitasem ceasul. Ceas destept, cu cronometru cu 10 lap-uri, altimetru, barometru, etc., pe care mai bine-l uitam acasa.

Am coborat, m-am uitat la ceas, era 21:45. Am dat drumul la muzica, castile la maxim si am pornit-o in alergare spre parc. Alergand pe o straduta vecina cu gardul, ceva-mi parea in neregula. Castile la maxim, dar senzatia ca ceva e in neregula ma apasa. Parca am auzit ceva. Am dat muzica mai incet, continuand sa alerg. Se auzea din dreapta. M-am uitat in dreapta si am sarit trei metri in stanga, mai sa spulber malul de zapada de la marginea strazii. O aratare paroasa, cu spume la gura, mai inalta decat mine, sarea latrand pe gardul strandului. Sarea pe gard in sus cu o furie nemaivazuta si daca gardul nu ar fi fost dublu si cu sarma ghimpata desupra, nu stiu cum mai scriam aceste randuri. M-am oprit si palid la fata am scanat repede gardul sa vad daca are vreo spartura in el. Nezarind nicio fisura, m-am linistit, dar n-am mai avut curaj sa inaintez alergand ca asta il intarata si mai mult. Doamne, cat era de mare! In alte ipostaze l-as fi vazut ca pe o pufosenie paroasa si dragalasa, dar asa, furios, il vedeam doar mare. Foarte mare.
Asa ca am luat-o la pas, usurel, pe straduta, spre parc si am dat muzica incet in casti, sa nu ma pomenesc fara macar sa aud cu ceva infipt in picior si care ma franeaza.

Cand am intrat in parc, am fost singurul pacalici, cred, care n-a nimerit partia spre malul lacului. Am prins o partie care ducea spre un derdelus si apoi, ca sa ajung pe malul lacului, am traversat o portiune de vreo 50 m cu zapada aproape neatinsa. In sosoni de trail running de vara si pantaloni de polar, a fost o placere. 

Cand am ajuns pe malul lacului, am scuturat zapada de pe pantaloni si din sosoni si gata de alergare. Pregatesc ceasul sa dau drumul la cronometru. Dar mare ti-e minunea! Am descoperit ca habar nu am sa-l pornesc. Asa talamb nu se poate sa fiu. E doar un cronometru. Ideea e ca pornea cronometrul, dar avea in stand-by cate un timp pentru toate lap-urile disponibile. Si nu reuseam sa resetez si sa pornesc de la zero. Reuseam doar sa pornesc cate un "lap", care continua de acolo de unde ramasese timpul vechi. Inghetam si ma gandeam ce mai alergare trag eu, ca pana acum mai mult am stat si am mers. Incerc, butonez, ma enervez, mana imi ingheata si tot ce reusesc este sa resetez altitudinea si sa o fac 0, desi eu aveam treaba cu cronometrul. Asa ca, dupa mandrul meu ceas si noua calibrare facuta de mine dar fara voia mea, eram la malul marii, adica la altitudine 0 m. Ma uit in jurul meu, lacul era inghetat. "Uite si marea mea", am gandit, vazand cu ochii mintii cum ceasul meu zboara mult prin aer si apoi se zdrobeste de gheata lacului si se tot duce pana nu-l mai vad. Doar cu ochii mintii.

Resemnat, ma hotarasc s-o las balta si voi citi acasa in cartea ceasului cum trebuie sa procedez sa realizez stiintifica treaba de a porni un cronometru. Acum o sa ma uit cat e ceasul cand pornesc si cand termin tura ma mai uit odata si aia e. Ca si cum ti-ai cumparat tractor si ari cu boii.

Si pornesc. Aerul rece imi invadeaza plamanii si, rece fiind, ma amagesc ca e si curat. Alerg si totul vine de la sine. Nimic nu scartaie. Ca si cum n-as fi oprit niciun antrenament. Ca si cum m-as fi antrenat vreodata.

Si alerg si ma bucur de lumina pe care o reflecta zapada, in jur. Niciodata n-am vazut parcul asa luminos. Si tot lacul era inghetat. Cativa tineri se jucau pe gheata. Alerg si alerg si totul e bine, am ritm, respiratia nu ma tradeaza, nimic nu scartaie in afara de zapada dar suna telefonul. Aveam casti pe urechi, peste ele bentita si peste betita un buf. Ma opresc incantat de-a dreptul de ritmul si mai ales de continuitatea alergarii mele si raspund la telefon. Incep sa alerg cu telefonul la ureche. Mai incetunel, dar sa nu-mi rup ritmul. Dupa ce inchei convorbirea, continui. Lumina multa in jur, fara boscheti cu surprize, deci capat incredere si dau muzica iar tare in casti. La un moment dat porneste melodia de la inceputul acestui text. Imi place asa mult si-mi pare asa mult ca se potriveste cu clipa, incat o dau la maxim si o las pe repeat. Si alerg. Si alerg. Si deodata vad niste pete negre pe gheata lacului. Sute de pete. O fi gheata sparta? Nu, petele se misca. Si sa vezi minune: erau pescarusi. Si rate. Sute de pescarusi si zeci de rate, sedeau la taclale pe suprafata ghetii, stransi in gramezi. Unii pescarusi tot loveau gheata cu ciocul. De parca ar fi fost suparati ca apa nu iese la lumina sa le ofere hrana mult asteptata. Ratele mergeau cracanate, alunecand pe gheata, asa cum mergeam eu pe la metrou dupa maratoane.

Ma uit la pasari si ma bucur. Zambesc si continui sa alerg si sa ma uit la pasari. Zapada scartaia sub picioare. Vantul batea numai pe unele portiuni, dar in portiunile in care isi facea simtita prezenta, batea, nu gluma. Trec printr-o zona strabatuta serios de crivat si ma zgribulesc. Simt aerul rece cum raceste transpiratia pe mine. Dar vine podul, trec pe sub el si crivatul ramane in urma. Continui sa alerg. E multa lumina, oameni putini, niciun caine si doar un alergator, in varsta, care venea din sens opus. Si asa a decurs alergarea mea: cand pe vant, cand la adapost, cu zapada scartaind sub talpi si intr-o cadenta perfecta. Iar pasarile de pe lac erau grozave. Pana cand am inceput o noua tura de parc.

Alergam si eram incantat de cat de bine ma simt si nu intelegeam de ce nu mai alergasem de atat de multa vreme si astfel gandind, am intrat iar intr-o zona batuta de vant. In astfel de zone, gheata de pe lac era lucioasa, curata. Vantul spulberase zapada de pe ea si ii facuse luciu. Si cum alergam eu, vad pe gheata un ambalaj de chips-uri care alerga odata cu mine, impins de vant. Luneca lin pe gheata cu o directie precisa. Si m-a depasit. Ma gandeam ca nu m-am interesat ce viteza are vantul, dar am zis hai sa vad daca e mai rapid ca mine. Si am marit viteza.

Alergam si ma intreceam cu amblajul si luam avans si ma bucuram. Dar n-am vazut curba pe care o facea drumul. Intamplator, odata cu curba ce venea din fata, in vreme ce eu ma uitam in stanga la ambalajul de pe gheata cu care ma intreceam, o alta punga s-a luat dupa mine pe trotuar, din spate, purtata de vant. Cu castile pe urechi, am auzit vag ca ceva sa repede dupa mine. Cu gandul inca la balaurul ala de dinainte, m-am gandit ca cine stie ce dihanie se ia dupa mine si, desi ma uitasem pana atunci doar in stanga, fara sa arunc un ochi in fata am marit viteza spre inainte si m-am uitat in spate sa vad de ce anume trebuie sa ma apar. Si pana sa ma dumiresc eu ce anume ma fugarea, am simtit cum picioarele si genunchii mei se izbesc de ceva. Pentru inceput de malul de zapada ramas in urma deszapezirii, caci drumul meu cotise spre stanga iar eu ieseam in decor si din inertie am trecut aproape prin el si m-am afundat in zapada de dupa care era mare si afanata asa ca picioarele au ramas in urma corpului si s-au afundat, iar eu m-am dus cu ochii bulbucati inainte. Am intins mainile sa ma sprijin dar au intrat in zapada ca in faina si am arat prin ea de era sa-mi pierd si buf-ul. Inertia inca nu se incheiase, obstacolul n-a fost suficient sa ma franeze si inca imi simteam corpul impins inainte. Picioarele faceau pas dupa pas prin zapada mare dar nu tineau pasul cu trupul. Mainile au simti ceva tare, am impins si m-am ridicat suficient cat sa trec cu capul pe deasupra uni cos de gunoi jumatate ingropat in zapada. Restul corpului s-a infipt in cos si-mi amintesc ca, desi avea o caciula mare de zapada, am dat asa tare incat nu numai ca n-a mai ramas strop de zapada pe cosul de gunoi, dar au sarit si cateva gunoaie din el, odata cu zapada. Si apoi m-am oprit in zapada, pe burta. Durerile au inceput sa vina, dar eu am sarit imediat in picioare. Am luat pozitie de drepti si am scanat repede imprejurimile. Vedeam doar cu ochiul stang, dreptul avea prea multa zapada. Nu a existat niciun martor al bravurii mele, cel putin nu am vazut eu vreunul si nu radea nimeni prin jur. Am scuipat zapada din gura, mi-am dat cu manusa pe fata sa dobor grosul si m-am dus spre trotuar prin zapada mare si genunchiul ma durea zdravan. Zapada mi-a intrat in sosoni si la fiecare pas pe care-l afundam in zapada, o simteam rece cum urca pe sub pantalonii de polar largi, pana la genunche.

Cand am ajuns la trotuar, aratam ca un om de zapada peste care tocmai daduse o masina. Am inceput procesul de scuturat zapada dar, cu cat o scuturam (zapada), cu atat mai mult imi intra pe sub haine. Alte zone ale corpului incepeam sa le simt dureroase. Eram fleasca, plin de zapada pana la piele si plin si in sosoni. Asa ca m-am lecuit de alergare. Sa nu ma intorc cu coada intre picioare, am continuat sa alerg pana la pod, am trecut pe pod pe partea cealata a lacului si astfel am scurtat traseul, apoi am alergat pana la iesirea din parc si de acolo mai departe, spre casa. La iesirea din parc era un caine mare si n-am avut curaj sa alerg pe langa el asa ca am mers la pas. Vantul batea si simteam ca intepenesc. Cand am iesit din raza vizuala a cainelui, am alergat cat am putut de tare spre casa, dar nu puteam prea tare ca era polei pe jos si nu vroiam sa ma imprastii iar. Am ajuns la bloc, am deschis si nici nu m-am mai uitat la lift. Pana la etajul 9 am alergat intr-un suflet, pe scari.

Am ajuns, m-am dezbracat cu degetele intepenite si direct sub dus am aterizat. Eram asa inghetat incat de cum am dat cu apa pe mine mi s-a parut fierbinte. Dar nu era, inca nu apucase sa vina si apa calda. Dar a venit si apa calda. Si venea calda si mai calda si tot mai calda si nu puteam crede ca la robinet poate curge apa atat de fierbinte. Si n-aveam apa rece. Nu curgea, probabil vreo defectiune. Asa ca in loc sa fac un dus, m-am fiert. Aveam pielea rosie cand am iesit.
Apa rece nu curgea nici la bucatarie. Doar apa fiarta.

Si nici apa plata nu mai aveam.

Si mi-era sete, bineinteles.

P.S. Acum e deja joi seara: inca n-am citit cum se porneste si cum se reseteaza cronometrul, iar altitudinea afisata pe ceas tot de bloc la malul marii e.

O intamplare, la metrou (de sezon)

13.12.2012

Cu o seara inainte, pe la ora 18:30, in pasajul de la Metrou Unirii era atat de multa lume incat chiar cred ca unii au ascultat indemnul autoritatilor din acea perioada ca pana se duce zapada sa isi mai ridice fundurile din masina personala si sa mearga si cu mijloacele de transport in comun.

In ziua datata mai sus, pe la 10:30, era atat de putina lume in zona Unirii (si la metrou, si pe afara) si atat de putine masini, incat nu stiam ce sa mai cred. Unde s-au dus toti?

Treaba lor.

Dar in linistea aceea de la metrou, la ora amintita, o intamplare mi-a atras atentia.

Cand am coborat, pe peronul larg era o doamna cu un copil de mana, care avea o varsta destul de frageda. Si el ducea in mana, incantat dar oarecum incurcat de dimensiune, o imensa mitraliera de jucarie. Ma gandeam eu ca mai lipsea sa-i faca cadou si o spanzuratoare, sa isi spanzure papusile (in joaca, bineinteles). Si cum gandul este creator, desi eu nu mi-as fi permis sa fac vreo observatie, un batranel care cobora scarile din sens opus, indreptandu-se spre peron, s-a oprit dintr-o data si a privit fix spre copil. Apoi, cu o privire blanda, s-a uitat spre mama acestuia si a intreabat-o:

- "Doriti sa-l faceti soldat?"

Aceasta, luata prin surprindere, l-a privit nedumerita, probabil neintelegand aluzia de la bun inceput.

- "Sa ucida, sa impuste dusmanii?", continua batranul. "Femei, copii, orice ii sta in cale?"

Femeia s-a uita putin panicata la batran, apoi la copil (care sedea linistit cu mitraliera in mana) si a dat sa-l traga sa plece mai repede, ca si cum s-ar fi aflat langa un pericol (desi batranul era foarte pasnic).

- "Sau poate mafiot? Sa-si faca singur dreptate? Sa intre in banci si sa traga in stanga si in dreapta, apoi sa fure banii? Ori terorist care in numele unei idei sa traga in multime?"

Femeia, muta de uimire, a intepenit pe scari, privind cand la batran, cand la copil, cu ochi mari.

- "Cum te cheama pe tine?" l-a intreabat batranul pe copil, aplecandu-se spre el.

- "Ovidiu", a raspuns acesta, cu mitraliera in mana.

- "Ovidiu!", exclama batranul zambind. "Ia arata-ne tu, Ovidiu, cum impusti toti oamenii de aici?"

Si baietelul s-a desprins din mana mamei, a prins mitraliera cu amandoua mainile, a pus-o la ochi si, tintind spre calatorii de la metrou, s-a invartit roata, ca sa-i prinda in raza de actiune a mitralierei pe toti si a imitat prin voce cum ii impusca. Era tare mandru de jucaria si fapta lui.

O umbra a intunecat zambetul batranului.

Acesta s-a indreaptat de sale, a oftat vizibil, trist, si, privind-o pe mama care-si lua copilul de mana si-l tragea dupa ea, sa mearga, sa plece de acolo, i-a zis acesteia cu o voce amara:

- "Felicitari, doamna! I-ati dat o jucarie care ii place foarte mult!"

Femeia a pleacat fara sa spuna o vorba, tragand copilul dupa ea. Cei cativa trecatori, martori ai intamplarii, printre care si eu, din mers ne uitam fix la copil si la imensa lui jucarie. Iar femeia era rosie la fata. N-am vazut niciodata o persoana mai rosie decat ea, la fata! Mergea apasat, grabita, vadit indispusa de privirea trecatorilor si, la un moment dat, s-a oprit si a luat jucaria din mana copilului. Calma, fara nervi si fara sa-l repeada. Doar i-a spus:

- "Da' la mama, sa-ti tin eu jucaria."

A luat-o si a incearcat sa o bage in sacosa, dar era atat de mare incat atarna in afara si se balanganea in toate directiile, mai ceva ca un piolet pe care ai incerca sa-l cari intr-o punguta de 20 de bani.

Interesanta intamplarea!

Amintiri din copilarie (casa bunicilor)

"Ne risipim ca niste fantome". Asta am si fost intotdeauna. Nu exista poveste fara umbre, uneori confundam ceea ce nu vedem cu propria noastra irealitate.

Ascultam seara trecuta, sprijinit de piciorul paharului cu vin, Romica Puceanu - Nu stiu cu ce ti-am gresit si, aruncandu-mi un ochi peste niste comentarii de pe youtube, am vazut ca cineva injura melodia si pe cei care o asculta, pe motiv ca ar fi vorba de o manea.

In fine, n-are nicio importanta asta. Dar in vreme ce ascultam sunetele acordeonului imi aminteam de casa bunicilor mei si de satul in care am copilarit si in care am crescut si unde mi-am petrecut tot timpul din adolescenta, in afara de zilele in care mergeam la scoala. Pana si la gradinita am fost tot in acest sat. Si gandindu-ma la casa bunicilor mei, lumina patrundea in camera mea, odata ce deschideam usile casei de la tara, cu inchipuirea...

Prima camera in care intri cand vii de afara, era "balconul". Iarna ii ziceam si "frigiderul", ca era cea mai friguroasa camera. Acolo se tinea carnea dupa taierea porcului. Fiind prima camera, an de an scapau cainii in ea si mancau carne pana li se facea rau. Ce nu puteau manca, tranteau pe jos si mozoleau. An de an!

Ba imi aduc aminte ca, in unii ani, la navala cainilor in casa, peste carne, contribuiau matzele. ca se obisnuisera sa sara pe clanta usii, cand erua date afara din casa, si o deschideau... cainii nu erau la fel de destepti.

Camera din mijloc era "mijlocarul".

"- Unde e oglinda?

- In mijlocar."

E mai mult o camera de tranzit, avand usi catre toate celelate trei camere ale casei.

In stanga mijlocarului era "odaia". Simplu, odaia. Si asta insemna "camera buna". Adica aia pe care o tii mereu curata, unde nu dorm decat musafirii. Pe atunci, eu nu stiam ce insemana "odaie". Stiam doar ca unele lucruri se afla "in odaie" si nu aveam dubii sa stiu despre ce camera e vorba.

Camera din drepta mijlocarului,  cea cu soba, era "in casa". Adica locul unde dormeam, unde mancam, unde sedeam zi de zi. ("Du-te in casa si adu-mi cutitul"). Era si camera de la drum (inainte sa se contruiasca beciul si camera noua), deci puteai auzi daca striga cineva la poarta.

Camera cea noua, in care n-a locuit nimeni, niciodata, era "odaia de pe beci". Acolo se tineau tigai, lighene, galeti, damigene goale, sticle, topoare, etc. Era si inca este un fel de camara.

Si mai e "salita", adica veranda casei. Acolo mancam in fiecare vara, inconjurati de roiuri nesfarsite de muste, cu cainii printre picioare sperand sa cada ceva si pentru ei, cu mâţele pe scaune sau bancute alaturi de noi si cu cate-un cocosel mai tupeist care zbura de-afara in farfuriile noastre, in speranta infruptarii cu niste paine. Bunicul meu mereu zicea: "Aha, uite, asta e urmatorul!"

De asemenea, o anexa construita din pamant, care acum sta sa cada, era bucataria de vara. Era vecina cu cotetul porcilor si cu "patulul" (hambarul de grane; de fapt, patulul era locul unde se tinea porumbul; locul unde se tinea graul se numea "magazie"). Cand gateai, porcul baga nasul printre paiantele cotetului de sub patul (sub orice patul este obligatoriu si un cotet de porci) si se uita la noi, grohaind pofticios si facandu-ne uneori sa lacrimam melancolici, cand mai dadea drumul la supapa. Motiv pentru care acolo doar se gatea, ca in casa nu se putea face focul vara, dar de mancat mancam in "balcon" sau in "salita" (dupa ce a fost construita). Acestei anexe, bunicii mei ii ziceau "satra" sau "sopru". Cand ii intrebai "unde e ceva", raspundeau "su' satra" sau "su' sopru". Eu abia tarziu am inteles ca asta insemna "sub satra", eu credeam ca asa ii zice, "susatra". Si cand ma intrebau unde e ceva, eu la raspundeam "in susatra".

Asa ca, atunci cand mai sed eu si mai analizez totul in amanunt, in ceea ce ma priveste, dupa cum mi-i obiceiul de a ma chinui eu sa inteleg si sa tot inteleg, pentru ca pana la urma sa inteleg ca n-am inteles nimic, nu ma pot identifica deloc cu orasul. Nici macar cu Craiova, cu Bucurestiul, unde locuiesc din 2008 nici atat. Si nici n-as avea cum. Locul in care ai crescut, care te-a format, ca om, lasa o amprenta definitiva asupra sufletului tau, precum si asupra felului tau de a fi, iar acel loc, pentru mine, n-a fost orasul. Stiu mai bine sa folosesc toporul, chisarul, coasa, sapa si lopata decat orice alt obiect din apartament, menit a-mi usura viata. Si chiar daca, cumva, cuiva i se va intampla sa deteste intamplarile din copilarie, de va ajunge pe meleagurile natale, tot se va induiosa. Caci pamantul nu poarta nicio vina pentru oamenii care-l calca.

Sa spui despre mine ca sunt orasean, in esenta, ori sa crezi asta, e ca si cum m-ai trimite sa locuiesc in Dubai, mi-ai oferi o locuinta luxoasa si posibilitatea financiara sa mi-o intretin si te-ai astepta ca, dupa cativa ani, sa devin arab, sa iubesc tara aia care ma adaposteste, sa ascult muzica araba, s-o inteleg, sa ma induioseze si sa inteleg cum sunt arabii si de ce sunt asa...

Nu, dom'le. Mie sa-mi dai Maria Lataretu, Taraful Haiducilor, Tudor Ghoerghe, Maria Tanase si chiar si Romica Puceanu, cu toata "maneaua" ei. Si paharul cu vin "de butura" in mana si drumurile tarii in picioare, caci asta am fost crescut sa fiu.

.............................

Visam aseara ca ma intorceam cu avionul (n-am zburat niciodata cu avionul), in tara, dintr-un loc strain unde, pare-se, sezusem multa vreme. Ma convinsese cineva sa revin in tara, cu muzica populara. Auzisem o melodie populara si ma intorceam cu dor spre tara. Si simteam duiosia intoarcerii si a revederii, in vis, dar nu pentru vreo persoana (sau mai multe) anume, ci pentru tot ce insemna "acasa, in tara mea". Si-n vis, cel care ma convinsese mi-a arata ceva pe geam. Nu mai stiu clar ce vedeam, dar acela mi-a zis: "Dunarea. La Calafat." Si instantaneu am inceput sa plang de bucurie. Si-i ziceam, agitat, ca-mi vine sa sar din avion, sa ajung mai repede...

Si m-am trezit. Uimitor, aveam ochii umezi.

PS: casa bunicilor n-a arata mereu asa (ma refer la zugraveala si la tencuiala exterioara). Dimpotriva, pe interior era varuita, in alb, cu bidineaua, iar pe pereti varul era cojit in zeci de straturi, pe cat se stransese in peste 30 de ani de la repetatele varuiri (primavara si toamna). Pe exterior, tencuiala era cazuta pe mai mult de un sfert din suprafata.
Casa a fost renovata abia dupa ce niciunul din bunici n-a mai fost acolo, sa se bucure de ceea ce sperau ca se va intampla, pe cand traiau in acea casa.

Un gest simplu (o reactie neasteptata)

Sambata dupa ora pranzului, in vreme ce ma intorceam acasa de la magazin, inainte de a intra in scara blocului am vazut un batran care se indrepta greoi spre usa de la intrare. A deschis, a intrat, iar eu m-am grabit sa prind usa deschisa, sa nu mai stau sa scot cheile. Am banuit ca ar putea fi vreun vecin, asa ca l-am salutat, in vreme ce el isi tarsaia picioarele spre cutiile postale. Mi-a raspuns si, in vreme ce treceam pe langa el, indreptandu-ma spre lift, mi-a vazut cheile agatate la pantaloni cu un breloc cu mini-carabiniera de la Teva (ne fusesera trimise in vara, impreuna cu marfa, gratis, cu titlu de reclama). Si m-a intrebat de unde am luat brelocul ala, "ca are si el chei, multe chei, da' nu stie unde sa caute asa ceva". Ce puteam sa-i raspund?! Habar n-aveam unde sa-i spun sa caute. In fine, i-am raspuns destul de expeditiv, fara chef de vorba, ca "probabil la magazine de chei"... trebuia sa raspund ceva.

A venit liftul, am urcat in lift si batranul a urcat si el impreuna cu mine. I-am zis ca eu urc la 9, apoi el m-a intrebat la ce etaj merg, de unde am dedus ca nu aude prea bine.

A apasat pe buton la 9 (el urca la 10) si liftul a pornit. Si atunci m-am gandit: "eu oricum am primit gratis brelocul asta si mai am cateva la magazin, pot lua altul de acolo. Ia sa i-l dau eu omului astuia, daca tot zice ca i-ar face trebuinta." Si m-am apucat sa imi scot cheile din breloc, spunandu-i batranului ca eu mai am acasa si ca pe asta i-l dau lui. Acum insa realizez ca, poate si datorita zgomotului facut de lift, n-a auzit ce i-am spus. Dar ma privea cu curiozitate. Cand am ajuns la etajul 9, eu convins fiind ca a auzit ca i-l dau ca mai am si altele, i-am intins simplu si firesc brelocul.

Ei bine... din acest moment nu cred ca mai sunt in stare sa descriu reactia omului, exact asa cum a fost ea. A marit ochii, fata i s-a luminat, ochii i s-au umezit si cu o voce tremuranda si plangacioasa m-a intrebat: "Mi-l dai mie?!"

"Da", i-am raspuns eu. Doar ii zisesem asta.

Instantaneu batranul a inceput sa planga, cu maini tremurande a luat brelocul, a zis "Multumesc, multumesc baiatul meu... uuuu, da' sa pupe tataie mana..." si, pana sa apuc sa schitez vreun gest, uimit de reactia omului (era, totusi, doar un breloc de chei), m-am pomenit cu mana pupata de un batran care nu mai inceta din plans.

Dupa ce am iesit din lift, inca bulversat, am realizat cat de putine lucruri a primit omul asta in viata, de la viata si de la cei din jur. Cat de putine bucurii trebuie sa fi avut in viata lui, din partea semenilor, daca a reactionat atat de uimit pentru asa o banalitate... Si cat de singur trebuie sa se simta!

Si m-am infiorat.

"Eu stiu ca nu stiu nimic." Chiar stiu?!

O intamplare dintr-o vara demult apusa

I wish I didn't know now what
I never knew then...

Era o minunata zi de iunie, una dintre zilele acelea cu care nu te intalnesti decat atunci cand vremea se statorniceste pentru lung timp, cand dis de dimineata este senin, cand zarea nu ia foc vestind vipia secetei, ci doar se rumeneste usor, cand soarele nu dogoreste ca-n vreme de arsita, nu-i tulbure-purpuriu ca inaintea furtunii, ci lumineaza limpede si prietenos, strabate bland de sub cate-un nor lung si ingust, arunca raze vii si se ascunde apoi in pacla lui viorie. Partea diafana de deasupra norului straluminat scanteiaza ca solzii de sarpe, sclipind aidoma argintului batut... dar iata, alte raze au izbucnit, jucause - si, vesel si maret, de parca si-ar lua zborul, se inalta soarele in toata puterea lui. Catre amiaza apare de obicei in inaltul cerului puzderie de nourasi marunti, cenusiu-aurii, tiviti delicat cu alb.  Stau aproape nemiscati, ca niste insule imprastiate pe o apa nemarginita, cu valuri transparente si azurii. Mai departe, catre orizont, nourasii se aduna, se ingramadesc, acoperind azurul intre ei, dar curand devin si ei azurii precum cerul, patrunsi de lumina si caldura. Nuanta usoara de liliachiu palid a orizontului nu se schimba intreaga zi si tot imprejulul lui este aidoma; nicaieri nu se aduna nori posomorati de furtuna: doar la rastimpuri se preling de sus fasii albastrii - cate-o usoara bura de ploaie. Spre seara, nourasii dispar; cei din urma, negurosi si parelnici ca un fum, se aseaza ca niste fuioare trandafirii in calea soarelui in asfintit. In locul in care soarele se scufunda la fel de linistit precum se ivise staruie o vreme o lucire sangerie; lumea se intuneca si, clipind domol, ca o lumanare purtata cu grija, se aprinde in tarii luceafarul de seara; in asemenea zile, toate culorile par mai dulci; sunt luminoase, dar nu stralucitoare; totul pare atins de o blanda duiosie. In asemenea zile se intampla ca dogoarea sa fie foarte puternica, cateodata chiar fierbinte pe intinsul tarinelor, dar vantul alunga, risipeste arsita adunata si vartejuri de nori albi - semn sigur de vreme statornica - joaca in lungul drumurilor si pe ogoare. Aerul uscat si curat miroase a pelin; chiar si cu o ora inainte sa coboare seara nu simti umezeala.

Intocmai asa - cum superb descrie mai sus I.S. Turgheniev - era ziua in care s-au intamplat cele povestite mai jos.

Multa vreme a trecut de atunci, bunicul meu decedat de multi ani, era inca in viata. Eram la tara, in perioada de glorie a adolescentei mele, cand timpul liber nu putea fi conceput in alta parte decat la tara, acolo unde, la nivelul meu de atunci, puteam fi intru totul aproape de natura. E drept, si acum timpul liber il petrec aproape de natura, pe munti si pe coclauri, dar nu-i acelasi lucru. Atunci ma plimbam pe pamantul meu, prin ograda mea, pe potecile mele si ma jucam cu animalele mele, pe care apoi le hraneam, le adapam si ma ingrijeam de ele. Iar ceea ce mancam era, in mare parte, si rodul muncii mele. E o chestie de nuanta, probabil, dar, zic eu, e lesne de priceput ca reprezinta o mare diferenta. Dar, desi nu reusesc sa ma pozitionez in timp cu intamplarea, adica nu reusesc sa ma hotarasc in ce an era (cu certitudine, insa, era inainte de rasuflatul an apocaliptic 2000), intamplarea totusi imi este vie in minte. Reprezinta una din acele amintiri pe care nici neamtul ala nu ti-o poate lua.

Eram la cosit lucerna, impreuna cu bunicul meu, pe un deal din apropierea satului. Venisem cu caruta. Iapa fornaia pe nari, legata de caruta si cu hamul inca pe ea si se infrupta cu spor din lucerna proaspat taiata, pusa cu simt de raspundere in trocul carutei; numai pentru ea. Draga de ea! Ce moarte trista i-a fost harazita... dar asta e o poveste, pe care, probabil, n-o voi scrie niciodata. Ca multe altele, pe care, totusi, nu le-am uitat, desi inca nu stiu ce sa fac cu ele.

Sedeam noi rezemati de caruta, eu si cu bunicul meu, cu fata spre sat, intr-o clipa de odihna. Fiecare cu gandurile lui. 
Eu priveam fascinat spre oaza de verdeata pe care o reprezenta satul. Fiecare gospodarie era strajuita de feluriti pomi fructiferi astfel ca, de acolo, din departare, satul parea ca rasare dintro padure. Casele adunate, nu rasfirate pe marginea unui drum, asa cum e la campie. Priveam si meditam asupra nevoii taranului de  a gasi utilitate in toate (n-ai fi vazut sadit un pom decorativ, sa-l cauti cu lumanarea). Doar o veche casa boiereasca ce a supravietuit intemperiilor istoriei, din centrul satului, parasita fiind, era totusi strajuita de uriasi brazi argintii. O adevarata excentricitate in satul uitat de lume, aflat la kilometri buni de orice bucata de asfalt, de cand se stie. Oamenii traiesc doar din rodul pamantului lor si n-ar concepe sa sadeasca un copac care nu face fructe. Astfel ca, intreg satul, este o intreaga padure de pomi fructiferi, care iarna, daca n-au frunze si fructe, au gaini; cocotate pe crengile copacilor, ca asa se stie de cand lumea la mine la tara, gainile dorm in copac, cotet se face doar pentru portci, infrunta iarna stinghere pe crengile chele care zgarie viscolul...

- "Ce-ar merge o bere pe zapuseala asta!", imi risipeste bunicul meu meditatiile, cu a lui constatare. Pe vremea aia nu-l intelegeam!

- "Ba mai urgent ar merge o tigare", se baga in vorba un vecin de teren, care, fiind si el cu treburi prin zona, vazandu-ne ca am adastat la hodina, a venit sa ne insoteasca. Si la hodina, si la vorba. 

Era un taran inalt, candva zvelt, acum insa cam greoi, pe chipul caruia timpul si munca asidua a campului si-au lasat amprente vizibile chiar si printre barba nebarbierita de o saptamana. S-a rezemat cu grija de loitra carutei, sprijinindu-si coasa de umar. Si-a scos pachetul cu tigari Carpati, bricheta si si-a aprins tigara cu o mina plina de importanta gestului. Dupa ce a pufait doua fumuri pe nas, a oftat domol, apoi si-a dres vocea, pregatindu-se, evident, pentru discutii, fara sa aiba idee ca eu, ca un mare ageamiu, aveam sa le curm inca inainte de a incepe. Parea constient de propria-i valoare (dupa criterii ramase necunoscute mie), se misca si vorbea cu masura si zambea la rastimpuri, aratandu-si dintii ingalbeniti de tutun si care, dupa aprecierea mea, nu avusesera de-a face niciodata cu periuta de dinti.

- "Ce vreme buna de treierat!" mediteaza el. "Macar de n-ar incepe ploile, pana da in parg graul". Si parca l-au ascultat, ploile n-au venit in acel an decat atunci cand lumea nici nu le mai astepta, ca nu mai aveau ce recolta sa salveze. 
- "Deh", raspunde bunicul, "cum o da Domnul". Dupa privire, acum, amintindu-mi, inteleg ca el nu la cele sfinte se gandea, ci tot la cele lumesti, adica la o bere rece.

- "Asta e, orice am face, suntem la mana lui Dumnezeu", confirma vecinul.

Pha, atata mi-a trebuit! Mi s-a ridicat parul pe ceafa ca matzelor cand vad potai. Tocmai citisem si eu si purtasem cateva discutii despre destinul omului, pentru care el singur e responsabil, ca soarta si-o face omul cu mana lui, nu-i vine de la cele sfinte si, mic si prost fiind, m-am apucat sa-i tin bietului taran teoria chibritului, incercand sa arat cat sunt de inteligent. Un flacaiandru care inca nu pasise in viata, un danac retras, vorbea unui varstic, poate mai nepriceput in ale vorbelor, despre sensurile vietii!

Vorbele-mi izbungeau din gura precum cenusa fierbinte dintr-un vulcan. M-am apucat sa-i vorbesc cursiv, dar precipitat si cu mare patos despre ce inseamna de fapt Dumnezeu, despre credinta lor oarba, despre originea acestei credinte, despre nevoia omului de a crede in ceva si adevarul - adica perenintatea oricarui Dumnezeu. Zeus era considerat nemuritor si totusi a pierit. La fel, intr-o zi, se va intampla si cu Dumnezeu si cu Iisus. Un alt "zeu", le va lua locul. Asta e calea normala. Evoluam. Cautam. Tindem spre perfectiune. Vom descoperi alte lucruri, care ne vor uimi si vom scapa de o credinta care, istoric vorbind, a fost impusa cu sabia in mana. Si atunci vom gasi altceva in care sa credem. Si toate astea, de la Zeus, ba chiar de dinainte de el si pana in prezent, toate aceste incercari ale omului de a explica inexplicabilul, luate la un loc, toate si impreuna cu noi toti, cu fiecare credinta, gand sau necredinta, toate vor insemna  "Dumnezeu"... nu un punct aiurea din Univers, care pare sa n-aibe alta grija decat sa se preocupe daca ploua in Verbicioara la vreme, sau nu.

Cei doi au cascat gura la spusele mele. Vecinului i-a pierit brusc cheful de orice cuvantare. S-a uitat inciudat la mine si, sprijinit in coasa, si-a aruncat cu suparare tigara jumatate fumata in iarba (dar n-a uitat s-o striveasca cu piciorul) si a plecat spre treaba lui, intorcandu-mi spatele fara un cuvant. Bunicul meu chicotea.

Eu.... ei, eu eram tare mandru de efectul produs asupra omului. Ma simteam "dashtept". Eram plin de mine ca reusisem sa-l bulversez si, mult mai important, ca reusisem sa par destept - invatat chiar - in ochii lui, prin felul meu de a vorbi din care, banuiam eu, n-a inteles nimic. Halal mandrie de copil.

Spre seara am terminat treaba. Am umplut trocul carutei cu lucerna proaspat cosita sa aiba si iapa ce manca acasa, am iesit la tarla si am luat-o agale spre casa, starnind praf in urma noastra. In apropiere de sat, l-am ajuns din urma pe omul cu care vorbisem pe la pranz. Din mers, si-a aruncat coasa in caruta si s-a suit si el, sa mearga pana in sat. Nu mi-a aruncat nicio privire. Iapa a pornit la trap, caci drumul devenise mai bun. Cand sa intram in sat, drumul fiind mai daramat in preajma unui podet, iapa a inceput iar sa mearga la pas. Treceam agale pe langa un camp cultivat.

- "Ai ma, copile", mi s-a adresat atunci vecinul nostru (eu simtindu-ma jignit ca m-a numit copil), "vezi tu campul asta de colea?"

- "Il vad."

- "Ia zi-mi tu mie, ce e cultivat pe el?"

- "Aaaaa..." (habar n-aveam)

- "Pai bine ma, baiete, tu nu stii ce rodeste din pamant, aici, in fata ta, sub ochii tai, da-mi tii mie predici despre ceea ce e Dumnezeu acolo, in Imparatia lui?"

Am bulbucat ochii cat cepele, apoi am pufnit intr-un ras ce se dorea a fi ironic, dupa care, intr-un final, i-am plecat, fara replica, in pamant. Dintr-o data, felul cum se invartea roata carutei imi capta intreaga atentie.

- "Era unu', din astia de-i cetiti voi, invatatii" (desi nu-i vedeam chipul, i-am simtit zambetul ironic din coltul buzelor cand imi vorbea), "care-a zis o mare vorba, ma. Cum era? 'Eu stiu ca nu stiu nimic', parca. Nu?" Si dupa o scurta pauza a continuat. "Destept om, ala, ma taica. Tare destept." De data asta, vorbea cat se poate de serios, ironia ii pierise brusc din glas.

N-am mai scos un cuvant, tot drumul. In sinea mea, incercam sa ma conving ca "n-are niciun rost sa ma cobor la mintea lui". Nici el, insa, nu mi se adresase asteptand raspuns. Nu vroia replica mea. Stia ca n-am niciuna. Cand a ajuns in dreptul portii lui, in mod natural caruta s-a oprit, el s-a dat jos, si-a luat coasa, si-a ridicat palaria ponosita, a zis "sanatate" si apoi a plecat cu mers de om batran, putin aplecat de spate, spre poarta casei lui. A intrat fara sa arunce o singura privire spre caruta noastra, care se indeparta cu mine mic, mic de tot, tinand inca de fraie.

Eu pornisem de la premisa gresita ca daca e de la tara e neinvatat, asa ca o sa asculte cuvintele mele pompoase, poate fara noima, dar, neintelegandu-le, se va minuna. Asa credeam eu. Asa cum adultii se poarta cu copii crezand ca acestia nu inteleg, nu-si dau seama sau nu tin minte, uitand ca si ei au fost copii si la fel se purtau adultii cu ei; si ei intelegeau; si n-au uitat.

A fost prima data cand viata mi-a atras atentia ca nu trebuie sa-i judec pe oameni, dupa conditia lor sociala.

Am ales un drum mai drept spre casa noastra. O ulita la margine de sat, care stiam ca trece printr-o mica mlastina la capatul catorva case stinghere, in prezent parasite, dar care de obicei poate fi trecuta. Acesta era cel mai drept drum, cel mai scurt spre casa. Am tras hais de fraie si bunicul meu n-a comentat nimic in privinta rutei alese. Cred ca era cu gandul la o bere rece si-i suradea si lui ideea de a ajunge mai repede. Si asa ne-am infiintat noi in fata stiutei mlastini, spre grozava uimire a unui porc cufundat pana-n gat in noroi, chiar pe mijlocul drumului si care nu se astepta catusi de putin sa fie deranjat. Dar de-acolo deja se vedea ograda noastra. Zona mocirloasa putea fi ocolita mai prin drepata, unde fusesera aruncate niste gunoaie, iar porcul nici nu s-a sinchisit de noi, dupa ce i-a trecut uimirea. Amurgul se stingea si in vazduhul inca luminos, desi nu mai era strabatut de razele soarelui, incepea sa se adune si sa se imprastie umbre reci, atunci cand in sfarsit am intrat cu caruta in curte. Ne-am dat jos din caruta si, pana cand am deshamat eu iapa, am bagat-o in grajd si i-am dus de mancare, bunicul meu si-a facut de lucru pe la un satean, care locuia in directia barului...

Mustrari de constiinta

De ceva vreme, serile mele sunt la fel. 

Ajung acasa, beau oleaca, mananc ceva, citesc cateva randuri, ma uit la un film, mai beau oleaca, fac baie in cada la lumina lumanarilor si citesc in cada, scufundat in apa calda si cu berea rece langa mine.

Nici chef sa fac ordine, n-am. E o dezordine la mine-n camera! Sticlele si dozele de la ultimele beri zac pe jos, printre multe altele. Daca le-as aduna si le-as duce la centre de reciclat, cred ca as lua bani frumosi pe ele.

Ma-mpiedic de cate-o sticla sau de-o doza de fiecare data cand ma dau jos din pat sau cand ma ridic de la calculator, dar niciodata nu m-aplec macar s-o ridic de jos. O imping cu piciorul mai incolo, scuturandu-mi cojile de seminte de pe talpi, iar sticla sau doza se rostogoleste pana intalneste un obstacol fizic in cale (mobilier, vreo pereche de pantaloni, un prosop, rucsac sau tricou, hamul sau casca, ori sacul de dormit) si, din inertie, se reintoarce in locul de unde am izgonit-o cu piciorul.

Iar "Povestirile unui vantor" ale lui Turgheniev (o sa scriu odata "istoria" acestei carti, in ceea ce ma priveste), recomandate indirect de Hemingway, imi aduc aceeasi satisfactie si placere de a citi, pe care nu credeam ca o sa o mai intalnesc vreodata, dupa ce am terminat toata bibliografia tradusa a lui Hemingway.

Vorbesc putin, ai spune chiar ca sunt taciturn si nu cand sunt singur, buninteles, ci atunci cand ma intalnesc cu oamenii sau cand sunt sunat. Total atipic (cei care ma cunosc inteleg ce spun)... de parca as fi terminat ce aveam de spus in toata vorbaria mea de pana acum si cum altceva nou nu mai am de adaugat...

Si nu vreau sa schimb cu nimic aceste seri ale mele. imi face placere sa citesc in liniste, sa ma bucur de un film pe care il aleg eu, sa ma scufund in apa calda, din cada, sa citesc la lumina blanda si tremuratoare a lumanarilor, reflectata si in apa limpede si sa ma inchipui unul din protagonistii cartii, ori sa ma inchipui in lumea pierduta si demult trecuta a copilariei si adolescentei mele, la tara, cand timpul petrecut in casa, din timpul zilei, era echivalent cu timpul pe care acum il petrec afara... si atunci tot printre betoane (ma refer la o zi normala, in oras, nu la weekend sau zile libere).

Si totusi, am un regret. Ma mustra tare constiinta pentru ce am facut nu mai departe de ieri. Si bag eu de sama, nu-i a buna!

Eram prin Carrefour si, cu linistita curiozitate, luam aminte la raftul cu beri. Nenea Iancu si Paulica m-au salutat. Iar eu, nemernicul de mine, nici nu i-am bagat in seama. Ochii mi-au fost rapiti de un bax de bere comuna, cica ceheasca, care, la un pret echivalent cu cel a doi prieteni de nadejde (un Paulica si un Nenea Iancu), imi oferea sase iluzii. Iar eu am cazut in plasa.

Pentru prima data, de muulta vreme, am ales cantitatea, nu calitatea. Nu-i a buna! Va zic eu, nu-i a buna!

...

Amu ma duc spre baia mult dorita, cada-i gata plina. Iau ultimele doua ramasite ale gresalei mele de ieri sa le am aproape, caci stiut este ca acolo unde-i cald, prinde bine ceva rece, care sa-ti racoreasca gatul... si, bineinteles, iau cu mine si intamplarile povestite de Turgheniev si-un pahar care, pe langa numele unei beri care tare mult i-a placut si lui Hemingway, ca si mie pana sa descopar nefiltrata, are gravat si numele meu, alaturi de care sta scris "Best colleague".

Sa fie cum a fost si noi sa fim sanatosi!

PS: ma simt atat de obosit!...Tare obosit, ma simt!

Asemanarea dintre corida si vin

In ceea ce priveste vinul, sunt intru totul de acord cu Hemingway si il inteleg in intregime.

"Ca in toate artele, placerea consumului creste odata ce incepi sa te pricepi la arta respectiva, insa daca merg deschisi la minte si simt doar ce simt, nu ceea ce cred ca ar trebui sa simta, oamenii vor sti de prima data daca le plac sau nu luptele cu tauri. S-ar putea sa nu le placa deloc, indiferent daca este o lupta buna sau nu, si atunci orice argument este irelevant, caci pentru ei ramane valabil doar acela ca luptele cu tauri sunt evident rele din punct de vedere moral. E la fel ca si cu oamenii care nu beau vin, desi poate ca le-ar placea, pentru ca nu e bine sa faci asta.
Comparatia asta cu bautul de vin nu este chiar atat de fortata pe cat pare. Vinul este unul din cele mai civilizate lucruri din lume si, in acelasi timp, unul din acele produse naturale care au fost aduse la perfectiune si probabil ca, dintre toate produsele adresate exclusiv simturilor pe care le poate cumpara cineva, vinul ofera cea mai larga varietate de specialitati facute pentru placerea si aprecierea noastra. Poti invata despre vinuri si-ti poti educa cerul gurii cu mare placere o viata intreaga, timp in care cerul gurii devine tot mai educat si mai capabil de a aprecia ce i se ofera, iar placerea ta creste constant, chiar daca intre timp rinichii iti slabesc, incepe sa te doara degetul mare de la picior, iti intepenesc incheieturile si in cele din urma, exact atunci cand ajunge sa-ti placa mai mult, ti se interzice sa te mai atingi de vin. Tot asa, ochiul, care la inceput este un instrument bun, sanatos, ajunge in timp - desi nu mai este la fel de puternic si este slabit si uzat din cauza exceselor - sa devina capabil de a-i transmite creierului o placere care creste constant, datorita acelei stiinte sau capacitati de a vedea pe care a capatat-o. Trupurile ni se uzeaza intr-un fel sau altul si murim, iar eu as prefera sa am un cer al gurii care sa-mi ofere placerea de a ma bucura cu totul de un Chateaux Margaux sau un Haut Brion, chiar daca excesul la care m-am dedat pentru a obtine un astfel de cer al gurii aduce un ficat care nu-mi da voie sa beau un Richebourg, Corton sau Chambertin, in loc sa am matele de fier ruginit, cum le aveam cand eram copil si toate vinurile, in afara de Porto, erau amare, iar sa bei insemna sa bagi in tine destul din orice te-ar face sa nu-ti mai pese. Important este, desigur, sa incerci sa eviti situatia in care vei fi nevoit sa te lasi cu totul de vin, asa cum in cazul ochilor este important sa nu orbesti. Insa lucrurile astea tin foarte mult si de noroc si nimeni nu poate ocoli moartea printrun efort cinstit si nici nu poate sti la ce-i va folosi la un moment dat o anumita parte din corpul sau pana nu ii e pusa la incercare.

Pare ca ne departam de subiectul luptelor cu tauri, insa ce vroiam eu sa spun este ca un om ale carui cunostere si educatie se dezvolta constant ar putea sa simta o placere infinita cand bea vin, asa cum placerea de a privi luptele cu tauri poate deveni cea mai importanta dintre maruntele pasiuni ale cuiva, insa cineva care bea - nu degusta, nu savureaza, ci bea pentru prima oara - vin va sti, chiar daca nu e interesat sau capabil sa deguste bautura, va sti deci daca efectul resimtit ii place sau, dimpotriva, nu-i ceva potrivit pentru el. Cand vine vorba de vin, cei mai multi dintre incepatori prefera vinurile vechi si dulci, precum si vinurile spumoase, ca sampania nu prea seaca sau un burgund spumos - le prefera pentru ca arata mai pitoresc; mai tarziu le vor da la o parte pe toate pentru un Grand crus de Medoc, chiar daca ar veni intr-o sticla simpla, fara eticheta, acoperita de praf sau panze de paianjen, lipsita de orice element pitoresc si adapostind in ea doar un vin cinstit si delicat, usor pe limba, racoros in gura si care te incalzeste dupa ce l-ai baut. Tot asa, in luptele cu tauri, o sa-i atraga mai intai lucrurile pitoresti, un paseo, culorile, mizanscena, cutitele si molinetes, matadorul care il atinge pe taur pe bot sau ii mangaie coarnele, toate lucrurile astea romantice, dar fara rost, care le plac spectatorilor. Se bucura sa-i vada pe cai protejati de plapumile alea, pentru ca datorita lor sunt scutiti de privelistile stanjenitoare, si aplauda toate manevrele precum cele pomenite mai sus. Mai tarziu, cand in cele din urma au invatat din experienta sa aprecieze adevaratele valori ale coridei, or sa caute adevarul si cinstea - nu trucurile, ci emotia si, mereu, clasicismul si puritatea cu care sunt executate toate acele suertes, si, asa cum se schimba si gustul pentru vin, n-or sa mai vrea dulcegarii, ci sa-i vada pe cai lipsit de protectie, astfel incat fiecare rana sa poata fi observata, si sa-i vada murind, nu suferind din cauza a ceva menit sa-i lase pe cai sa sufere, dar care, in acelasi timp, ascunde acea suferinta de ochii spectatorilor. Dar la luptele cu tauri, ca si cu vinul, o sa stii de la inceput daca iti plac sau nu, in functie de efectul lor asupra ta. Exista forme ale coridei care satisfac cele mai variate gusturi si daca nu-ti place nimic din toata lupta, nici ea, luata in sine, ca intreg, nici detaliile ei, atunci inseamna ca nu esti facut pentru asta. Desigur, pentru cei carora le plac aceste lupte ar fi mai placut daca aceia carora nu le plac nu ar simti nevoia sa le declare razboi sau sa finanteze incercarile de a le suprima doar pentru ca luptele nu le plac sau ii deranjeaza - dar asta ar insemna sa cerem pre amult si, oricum, orice manifestare capabila sa starneasca atata pasiune la iubitorii ei va starni o pasiune egala si la cei care o urasc."
- Ernest Hemingway - {Fragment din "Moarte dupa-amiaza"}