"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

marți, 31 august 2010

Dus de val

Aş vrea să pot să vă vorbesc despre iubire,
Aş vrea să pot, dar chiar nu-mi stă în fire .
...


Nu ştiu de unde să-ncep şi unde să termin.
Mă las dus de val...

vineri, 13 august 2010

Astenie

O melodie periculos de bună!


"Trăiam în bulion, trăiam în fructe,
Trăiam în dulci latrine, duceam naive lupte.
Iubeam păianjeni fără ca să-mi pese,
Pe tăvi dormeam alături de mari fese.

Azi sunt ca o mătasă,
Doar sufletul îmi lunecă prin casă...
(bis)

Şerpi uriaşi cu fluturi calzi în gură,
Alunecă prin somn…
Însângeraţi de frăgezimea ierbii,
Pe lacuri mari, plutesc striviţi de nuferi proaspeţi cerbii.

Azi sunt ca o mătasă
Doar sufletul îmi lunecă prin casă...
(bis)
Azi sunt ca o mătasă…
Ca o mătasă…
…"


Versurile mi-au părut cunoscute de când am auzit prima dată această piesă (eram la muncă), dar nu ştiam de unde să le iau. Acasă, titlul de pe youtube m-a ajutat: aha, Brumaru! Dar stai, că nu sunt decât două versuri din poezia "Astenie" şi alea trunchiate. Si restul?!... "Şerpi uriaşi cu fluturi calzi în gură"?! Tot Burmaru, clar. Dar ce? Aşa că m-am asezat în fotoliul de pe terasa blocului neînchisă, în miez de noapte, cu Commedia dell'Arte în mână. Şi am descoperit toate poeziile ce au stat la baza versurilor acestei melodii.
În ordinea numerelor de pe tricou: "Prezentare", "Astenie" şi "Cântec de adolescent". Cu menţiunea că versurile sunt aşezate în altă formă.
Frumoasă seară! Aşezat lângă mine, bine transpirat, se afla un pahar mare de 250 ml ce conţinea un lichid rece format din 3 părţi vin alb demisec şi o parte apă minerală. Şi era rece! Şi Brumaru mă purta spre tărâmuri necunoscute...
În seara aia (adică aseară) fusesem atenţionat că or să cadă stele. Cerul împuţit al Bucureştiului nu m-a lăsat să le văd, dar cum sunt un om plin de speranţă am lăsat o galeată pe balcon.
Mă duc acum să văd dacă am strâns ceva stele...
_______________________________________________________
Referitor la melodie, mi-a plăcut mult un comentariu pe marginea ei: "dubstep, drumstep, drum&base, trip-hop, etc. nu contează ce e... rupe-ţi cabina cu ceva natural (nu shopuri) şi pune-ţi căşti de alea dop în ureche... dă-i blană şi închide ochii."

luni, 9 august 2010

Primăvară în Paris (je ne regrette rien)

Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu creta albă: “Vă rog, ajutaţi-mă, sunt orb”. Un ziarist trecu şi văzu foarte puţini bani în pălărie. Fără să ceară voie, luă plăcuţa, o întoarse pe dos, scrise altceva, o puse la picioarele orbului şi plecă. Spre seară ziaristul se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum pălăria lui era plină de bancnote şi monede. Orbul recunoscu paşii ziaristului şi îl intrebă dacă el este cel care i-a rescris plăcuţa şi ce anume scrisese. Ziaristul răspunse: “nimic care să fie în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că exprimat cu alte cuvinte” şi surâzând îşi continuă drumul.
Orbul nu a aflat niciodată ce scrisese ziaristul, însă noul lui anunţ spunea: “Astăzi e primavară în Paris şi eu nu o pot vedea”.


"Oh non, rien de rien,
Oh non, je ne regrette rien."


De ceva vreme mă obsedează melodia asta - mai exact, de când am auzit-o pentru prima dată, live, la Romexpo.
Mai jos e varianta youtube cu traducerea în engleză. Aşa poate veti înţelege mai bine de ce mă obsedează.
Prima variantă insă se aude cel mai bine.
Recomandare: se ascultă TARE!



E posibil ca traducerea să aiba greşeli, aşa că rog cunoscătorii de germană şi engleză să mă lumineze. Dar nici o traducere în limba română nu mi-ar strica.

duminică, 25 iulie 2010

Un om... un singur om...

Harry Morgan e un pescar. Are un vas pe care-l închiriază turiştilor din Havana pentru a merge cu ei la pescuit. Trei oameni îi oferă o sumă foarte mare de bani să îi treacă ilegal marea până în Statele Unite. Dar îi refuză. Nu vrea să rişte.
Un turist îl înşeală şi nu-i dă banii pe ultimele 3 săptămâni de închiriere a vasului, adică 825 de dolari. O sumă mare, în condiţiile în care un muncitor la stat câştiga 30 de dolari pe lună in oraşul său de baştină. Mai avea doar 40 de cenţi în buzunar şi trebuia să se întoarcă acasă, în State.
Aşa că acceptă următoarea ofertă. O afacere încurcată cu nişte chinezi, pe care trebuia să-i ia sub pretextul că îi trece în State şi să-i debarce tot în Cuba. I se plăteau 75 de dolari de om şi erau vreo 14. Acceptă. Îl ucide pe cel care îi propusese afacerea după ce incaseaza banii iar pe chinezi îi debarcă tot în Cuba sub ameninatrea armei. Vroia să-şi ucidă şi secundul, un beţivan care nu trebuia să se afle pe vas, dar se răzgândeşte, spre norocul lui...
Acasă susţine că nu există nicio lege în lume care să te oblige să mori de foame, aşa că face diverse afaceri ilegale, în primul rând contrabandă cu alcool din Cuba în State. Într-o toamnă cubanii trag asupra lui şi a vasului său, iar el îşi pierde braţul drept şi vasul care e sechestrat de Paza de Coastă.
Zilele devin din ce în ce mai grele pentru el. Soţia lui însă are încredere în el, şi fetele lui de asemenea.
Se implică într-o nouă afacere, cu un vas închiriat să treacă 4 cubani până în Havana. Afacerea îi e propusă de un avocat poreclit Mister Bee-Lips. Îl mai cooptează pe un cunoscut, Albert, să-i fie secund pe vas. El bănuieşte ce au de gand să facă cubanii, aşa ca îşi duce arme pe vas.
Aceştia jefuiesc banca din oraş, îl împuşcă pe avocat şi urcă pe vasul lui Harry, ameninţându-l cu arma. Secundul său îi spune să nu plece că ei sunt cei care au jefuit banca, iar un cuban îl împuşcă. Ulterior îi aruncă trupul peste bord. Vasul e rapid, nimeni nu-i mai poate prinde. Cubanul ucigaş se îmbată şi-i garantează şi lui Harry că-l va împuşca. Vrea să o facă pe loc, dar înţelege că nu ar mai avea cine să-i ducă până în Havana.
Într-un moment de neatenţie, Harry pune mână pe armele sale şi-i împuşcă pe toţi cubanii. Apoi, când merge să oprească motoarele ciuruite de gloanţe, din care se scurgea benzină, unul din cubani, care fusese atins în umăr dar nu ucis, îl împuşcă în burtă. El se întoarce şi îl omoară şi pe acest cuban.

Iată ce gândeşte Harry după ce constată ce i s-a întâmplat:
Sunt un nenorocit, spuse el cu buzele lipite de punte. Sunt un nenorocit care s-a şi curățat. Trebuie să opresc motoarele; dacă nu, o să ardem cu toții, se gândi el. Mai am o şansă. Mai am un fel de şansă. Isuse Cristoase! Un singur lucru a stricat totul. Un singur lucru şi totul s-a dus dracului! Dracu să-l ia! Oh, Dumnezeu să-l afurisească, bestia aia! Cine-ar fi crezut că nu l-am achitat?”
Motoarele tăcură şi se auziră valurile lovind în pereții vasului. Altceva nu se mai auzea. Vasul se întoarse, legănat de valurile pe care le ridicase vântul de miazănoapte, şi începu să se clatine într-o parte şi-n alta.
Se agăţă de timonă, apoi se lasă să cadă pe scăunel şi se aplecă peste masa de pilotaj. Simțea cum i se scurge vlaga din el şi-l stăpânea o stăruitoare senzație de greaţă. Își descheie cămaşa cu brațul stâng şi pipăi rana, întâi cu podul palmei, apoi cu degetul. Nu sângera prea tare. „Totul e pe dinăuntru, se gândi el. Mai bine să mă întind şi poate că o să se liniștească.”
Luna se ridicase pe cer şi de-abia atunci văzu ce era în comandă.
„O porcărie, se gândi el, o afurisită de porcărie! Mai bine să mă întind decât să cad”, își spuse şi se lasă pe podeaua cabinei. Se întinse pe-o coastă, şi cum vasul se clatină, luna lumină cabina şi văzu limpede ce era acolo.
“Ce harababură, se gândi el. Chiar asta e, o harababură. Și atunci, îşi spuse: mă întreb, ce-o să facă ea? Mă întreb, ce-o să facă Marie? Poate că o să i se dea ei recompensa. Dumnezeu să-l afurisească pe cubanul ăla! O să se descurce, cred... E o femeie isteață. Cred că ne-am fi descurcat cu toţii. Cred că era o nebunie... M-am întins mai mult decât mi-a fost plapuma. N-ar fi trebuit să încerc. Și până la urmă am avut ce-am meritat. Nimeni nu va ști cum s-a întâmplat. Aș vrea să fac ceva pentru Marie. Sunt mulți bani pe vasul ăsta. Nici nu ştiu cât. Oricine-ar putea trăi fără griji de i-ar avea. Mă întreb dacă paza de coastă o să ia ceva din ei. Tot o să ia, probabil. Aș vrea ca bătrâna să ştie ce s-a petrecut. Mă întreb, ce-o să facă? Nu ştiu. Cred că ar fi trebuit să mă angajez la o stație de benzină sau altundeva. Ar fi trebuit să mă las de marinărie. Nu poţi scoate bani cinstiţi din treaba asta. Ah, dacă nu s-ar mai clătina atâta! Dac-ar înceta să se clatine! Simt cum mi se învârte înăuntru totul, înainte și înapoi... Eu, Mister Bee-Lips și Albert. Toţi cei care au avut de-a face cu treaba asta. Și bestiile astea! A fost o afacere cu ghinion. O afacere cu ghinion, nu glumă! Cred că ce ar fi trebuit să facă un om ca mine e să se fi ocupat de o stație cu benzină. Pe dracu, n-am putut să mă oacup de aşa ceva! Marie, ea o să se ocupe de aşa ceva. E prea bătrână ca să mai dea din fund. Aș vrea ca blestematul ăsta de vas să nu se mai clatine! Trebuie s-o iau cu binişorul. Cât se poate mai cu binişorul. Se spune că dacă nu bei apă și stai linistit... mai ales dacă nu bei apă...”
Se uită la ce se vedea în comandă în lumina lunii.
„Ei, cel puțin nu mai trebuie să curăț podelele, îşi spuse el. Să stau locului. Asta trebuie să fac: să stau locului. Trebuie să stau locului cât mai liniştit. Pot. Mai există poate o șansă. Dacă stai liniştit și nu bei apă...”
Zăcea întins pe o parte și încerca să respire adânc. Vasul se clătina în curentul Gulf-Stream-ului și Harry Morgan zăcea întins pe spate în comandă. La început încercă să se proptească în braţul stâng, ca să nu se mai clatine. După aceea însă se lăsă moale în voia ruliului.
Zăcu acolo încercând cu toată fiinţa lui să nu moară, multă vreme după ce nu mai putut să se gândească la nimic. Acum era şi în umbră, şalupa se legăna, şi-i era din ce în ce mai frig.
Şalupa plutea în derivă de pe la 10 seara şi acum era târziu după amiază. În larg, pe apele mânate de Gulf-Stream, nu se zărea nimic altceva decât grămezi de alge, câteva părelnice siluete roze, ca nişte băşici, ale unor vase de război portugheze, plutind alene pe valuri şi fumul îndepărtat al unui petrolier, care venea dinspre Tampico şi se îndrepta spre nord.

(În oraş, pe lângă drama sentimentală trăită de un scriitor, aflăm din spusele şerifului către acesta că grănicerii vor aduce în portă şalupa lui Harry Morgan, pe care o semnalase un petrolier în larg şi că „i-au prins pe toti”, adică pe cei care au jefuit banca. Mesajul telegrafic spunea că în afară de unul toţi ceilalţi sunt morţi, dar nu se menţiona cine mai este în viaţă. În rest, nu se mai ştia nimic până la sosirea pazei de coastă cu şalupa tractată, în portul militar.)

Căpitanul de pe CUTTER-ul pazei de coastă care tracta şalupa lui Harry Morgan, aflat lângă timonă, îl întreabă pe secund:
Ai înţeles ceva din ce tot bolboroseşte acolo?
- Nu se înţelege nimic, nu mai ştie ce spune.
- Cred c-o să moară, spuse căpitanul.
- Împuşcat în burtă în halul asta... Crezi că i-a ucis pe cei patru cubani?
- Nu ştiu ce să spun. L-am întrebat, dar aiura.
- Ce-ar fi să mai încercam să vorbim cu el?
- Hai să vedem.
Lăsându-l pe ofiţerul de cart la timonă, să conducă cutter-ul printre balizele de pe canal, se duseră în cabina căpitanului, care se afla în spatele timoneriei. Harry Morgan zăcea acolo, pe cuşetă. Ochii îi erau închişi, dar de îndată ce căpitanul îl atinse pe umărul lat, îi deschise.
- Cum te simţi Harry? îl întrebă căpitanul.
Harry îl privi, dar nu răspunse.
- Vrei ceva? îl întreba căpitanul.
Harry Morgan îl privea.
- Nu vă aude, spuse secundul.
- Harry, întrebă din nou căpitanul, vrei ceva? Hai, spune, băiatule.
Udă un prosop în vasul cu apă de pe suportul de lângă cuşetă şi umezi buzele crăpate ale lui Harry Morgan. Erau uscate şi negre. Privindu-l, Harry Morgan începu să vorbească:
- Un om, începu el.
- Da, spuse căpitanul. Zi-i.
- Un om... repetă Harry Morgan, vorbind foarte rar. Nu poate să.. nu poate, orice-ar... nu poate, oricum... n-o scoate la capat...
Se opri. Faţă îi rămăsese nemişcată tot timpul cât vorbise.
- Spune, Harry, spune, îl îndemnă căpitanul. Spune-ne, cine a fost? Cum s-a întâmplat? Hai spune, băiatule.
- Un om... reîncepu Harry, privindu-l cu ochii înguşti pe faţa lui mare, faţa aceea cu pomeţii ieşiţi în afară, cu ochii care încercau să vorbească.
- Patru oameni, spuse căpitanul, încercând să-l ajute.
Îi umezi buzele din nou, storcând prosopul în aşa fel încât să i se prelingă între buze câteva picături de apa.
- Un om, îl corectă Harry şi apoi tăcu.
- Bine, un om, reluă căpitanul.
- Un om, spuse din nou Harry foarte limpede şi foarte rar, vorbind cu gura lui uscată. Acuma, aşa cum sunt lucrurile, aşa cum merg, orice ar fi, oricum, nu...
Căpitanul îl privi pe secund şi clătina din cap.
- Cine a făcut toate astea? întreba secundul.
Harry îl privea.
- Nu va înşelaţi singuri... spuse el.
Căpitanul şi secundul se aplecară deasupra lui. Acum avea să spună totul.
- E ca şi cum ai încerca să întreci o maşină pe vârful dealului. Pe drumul acela din Cuba. Pe orice drum. Oriunde. Întocmai aşa. Adică aşa stau lucrurile. Aşa cum merg. Câtva timp, da, desigur, totul e-n regulă. Poate... dacă ai noroc. Un om...
Tăcu. Căpitanul clatină din cap către secund. Harry Morgan îl privea cu ochi limpezi. Căpitanul îi umezi din nou buzele. Pe prosop rămase o dâră însângerată.
- Un om... reîncepu Harry Morgan privindu-i pe amândoi. Un om singur nu poate. Nici un om singur acuma. Tăcu. Oricum ar fi, un om singur nu poate să aibă nici o mama măsii de şansă.
Închise ochii. Se căznise mult că s-o spună şi-l costase viaţa că s-o afle.
Zăcea acolo cu ochii deschişi din nou.
- Hai, spuse căpitanul secundului. Eşti sigur că nu vrei nimic, Harry?
Harry Morgan îl privea, dar nu-i răspunse nimic. Le spusese el totul, dar ei nu-l auziseră.

______________________________________________
Textul scris cu font italic şi culoare albastră reprezintă un fragment din romanul "A avea şi a nu avea”, de Ernest Hemingway, o carte pe care cred ca nu mai există dubii că o recomand. Pe lângă povestea centrală a pescarului Harry Morgan, cartea este împletită şi cu poveştile unor persoane care nu au nicio treabă cu personajul principal, în afară de faptul că se “ciocnesc” preţ de câteva secunde unii de alţii. De asemenea, cartea este originală şi prin modul în care este povestită: din punctul de vedere al pescarului Harry Morgan, din punctul de vedere al lui Albert şi din punctul de vedere al povestitorului, care ştie povestea şi gandurile multor personaje ce apar “trecător” în peisaj.

joi, 15 iulie 2010

Realitatea nu e totul

Pentru mine "străin" nu e opusul lui "cunoscut", ci opusul lui "familiar". Lucrurile necunoscute nu-i obligatoriu să-ţi fie străine, dar cele cunoscute iţi pot deveni.
In viaţă, lucrurile sunt inseparabile de umbra lor. Realităţile nu-s totul - din întreg face parte şi ceea ce ele provoacă.

marți, 15 iunie 2010

Întrebări fără răspuns

Pe malul unui lac, sus pe munte, în mijlocul unei mulţimi de cunoştinţe vechi şi noi, cu un pahar de vin în mână şi întreaga mea viaţă compusă din amintiri în cealaltă, am dat glas unor vechi cuvinte ale lui Octavian Paler: "Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetul unor paşi care pleacă".
Acum ştiu, însă.
Cineva din preajmă a întrebat, poate retoric: "de ce oare lăsăm să plece de lângă noi oamenii care ne sunt dragi?".
Răspunsul e simplu - pentru că dacă au ajuns să-şi dorească să plece nimic nu-i mai poate opri. Iar aici nu mai e vorba despre a lasă ori nu.
Unul din lucrurile învăţate în viaţă e şi faptul că e inutil să încerci să ţii lângă tine o persoană care nu-şi mai doreşte asta. E imposibil.

Dar eu am alte întrebări.
De ce, dacă ne sunt dragi, îi facem totuşi pe cei de lângă noi să îşi dorească să plece?
De ce, fiind în compania cuiva, într-un moment de supărare, credem că ne-ar fi mai bine fără acea persoană? Supărările trec, sentimentele nu...
Şi de ce plecăm, totuşi, dacă simţim regret făcând acest lucru?
De ce atunci când "venim" o facem pentru o vreme, iar când "plecăm" o facem pentru totdeauna?
De ce?
Oare am uitat ce spunea Gandhi? - "Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească".
Dar noi? Noi ce ştim?!

Paşii care au plecat sunt încă în mine. Voi fi singur abia atunci când aceşti paşi işi vor pierde cărările.

duminică, 30 mai 2010

Cine este el?

El, cel care dusese o viaţă mai dezastruoasă decât a oricărui alt om pe care-l întâlnise, obişnuia să dea sfaturi foarte bune. Erau sfaturi distilate prin terciul amar al tuturor greşelilor pe care le făcuse până atunci, peste care adăuga aroma proaspătă a celor mai recente greşeli - şi dădea aceste sfaturi cu o acurateţe şi o precizie în care se simţea autoritatea unui om căruia îi fuseseră transmise toate îngrozitoarele detalii ale condamnării sale, detalii cărora nu le dăduse mai multă importanţă decât inscripţiei de pe biletul pentru tramvai.