Întrebări fără răspuns

Pe malul unui lac, sus pe munte, în mijlocul unei mulţimi de cunoştinţe vechi şi noi, cu un pahar de vin în mână şi întreaga mea viaţă compusă din amintiri în cealaltă, am dat glas unor vechi cuvinte ale lui Octavian Paler: "Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetul unor paşi care pleacă".
Acum ştiu, însă.
Cineva din preajmă a întrebat, poate retoric: "de ce oare lăsăm să plece de lângă noi oamenii care ne sunt dragi?".
Răspunsul e simplu - pentru că dacă au ajuns să-şi dorească să plece nimic nu-i mai poate opri. Iar aici nu mai e vorba despre a lasă ori nu.
Unul din lucrurile învăţate în viaţă e şi faptul că e inutil să încerci să ţii lângă tine o persoană care nu-şi mai doreşte asta. E imposibil.

Dar eu am alte întrebări.
De ce, dacă ne sunt dragi, îi facem totuşi pe cei de lângă noi să îşi dorească să plece?
De ce, fiind în compania cuiva, într-un moment de supărare, credem că ne-ar fi mai bine fără acea persoană? Supărările trec, sentimentele nu...
Şi de ce plecăm, totuşi, dacă simţim regret făcând acest lucru?
De ce atunci când "venim" o facem pentru o vreme, iar când "plecăm" o facem pentru totdeauna?
De ce?
Oare am uitat ce spunea Gandhi? - "Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească".
Dar noi? Noi ce ştim?!

Paşii care au plecat sunt încă în mine. Voi fi singur abia atunci când aceşti paşi işi vor pierde cărările.

Cine este el?

El, cel care dusese o viaţă mai dezastruoasă decât a oricărui alt om pe care-l întâlnise, obişnuia să dea sfaturi foarte bune. Erau sfaturi distilate prin terciul amar al tuturor greşelilor pe care le făcuse până atunci, peste care adăuga aroma proaspătă a celor mai recente greşeli - şi dădea aceste sfaturi cu o acurateţe şi o precizie în care se simţea autoritatea unui om căruia îi fuseseră transmise toate îngrozitoarele detalii ale condamnării sale, detalii cărora nu le dăduse mai multă importanţă decât inscripţiei de pe biletul pentru tramvai.

Stângul la replică. Flacăra Vieţii. „Cu timpul...”

De multe ori îndeplinirea aspiraţiilor ne direcţionează către acele aspecte dorite pe termen lung care nu au de a face cu starea de azi sau de mâine, ci sunt legate de ceva general. Apoi mai e şi faza că dacă îţi doreşti mult o chestie trebuie să ai în vedere şi faptul că atâta timp cât starea în care te afli se contrazice cu vibraţia îndeplinirii dorinţei, nu ai cum să te bucuri sau cum să îţi realizezi dorinţa. E o întreagă ştiinţă aici...

O întreagă ştiinţă este însă şi părerea mea despre viaţă: întreaga fericire pe care o pot cunoaşte vreodată în lume se află în ziua de azi. N-a fost nici ieri şi nu va fi nici mâine. Ci azi. Iar azi poate deveni ieri, la fel cum mâine poate deveni azi.

Tot ce contează este capacitatea mea de a înţelege acest lucru. Iar descoperirea fericirii care m-a înconjurat mereu şi trăirea ei nu o voi putea face decât "azi".

Nu mâine, că asta e vis.

Nu ieri, că asta e pesimism.

Ci AZI.

Viaţa înseamnă de fapt momentul prezent! Ceea ce a fost ieri e trecut şi ceea ce va fi mâine e iluzie, nu poţi avea deplin control decât asupra prezentului. Însă trebuie să ţinem cont şi de faptul că fiecare moment prezent reprezintă o sămânţă care va înmuguri, va înflori şi se poate tranforma la nesfârşit .

Şi asta pentru că fiecare mâine devine inevitabil prezent.

Hai să îţi împărtăşesc o viziune: totul trebuie trăit ca pe o poveste, ca pe un film, să trăieşti de dragul clipei, să iubeşti de dragul iubirii, să savurezi fiecare clipă ca pe un fel de mâncare preferat la un dineu copios. Şi să nu regreţi că ce ai trăit s-a terminat aşa cum nu regreţi că s-a terminat filmul sau cina care a fost nemaipomenit de gustoasă. Fericirea atârnă de moment, de savoarea clipei. Trebuie să înţelegi că oricât de bune ar fi unele lucruri, nu poţi să te înfrupţi din ele la nesfârşit, fie că e vorba de mâncare, de filme, de poveşti sau de dragoste.

În replică însă, susţin că pe baza acestei "viziuni" nu poate fi întemeiată o familie. Fiind om trebuie să ştii când să sacrifici savoarea clipei pentru a-ţi determina bine locul tău pe pământ. "Cuibul tău". Cel care trăieşte savurând clipa zi de zi, moare singur. Bine, toţi murim singuri, dar astfel de oameni (cei care se gândesc doar la savoarea clipei) mor părăsiţi de toţi. Pentru că trăirea clipei înseamnă de fapt doar punerea ta în centrul Universului. Nu exişti decât tu, dorinţele şi poftele tale şi starea ta de bine.

Însă oricum ţi-ai trăi viaţa, nu e nimeni în măsură să te judece. Nici măcar Dumnezeu nu judecă pe nimeni. El ne dăruieşte flacăra vieţii şi singurul lucru care contează este lupta noastră de a duce mai departe flacăra. El va scrie în contul nostru asaltul - nimic alceva; dacă vom pierde sau vom câştiga, e treaba Lui, nu a noastră.

Jorge Luis Borges spunea următoarele:

"După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.

Şi aşa, omul începe să invete... că sărutările nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui maine este prea nesigur pentru a face planuri... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros şi omul învaţă şi învaţă... şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final, ele sa nu mai fie aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi care acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul..."

Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai...
Sau, după cum spunea Sf. Augustin "fericirea este să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja"
Bag de seamă că eu nu stiu...

Rămas bun olteni dragi, bine v-am regăsit bucureşteni

"Here I go again on my own
Goin' down the only road I've ever known "

Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai!

Mă gândisem să numesc acest text "Bine te-am regăsit, Bucureşti". Dar de cum am pronunţat această propoziţie în gând, am realiza cât de fadă este pentru mine. Pentru că niciodată n-a contat oraşul. Întotdeauna pentru mine au contat oamenii. Iar în Craiova au rămas atât de puţini oameni dragi!

Dupa cum spuneam într-un text mai vechi, când deja îmi devenise clară iminenta părăsire a capitalei, gândul meu rămăsese la o eventuală întoarcere. Adio, deci pe curând!, aşa încheiam eu acel text.

Indiferent însă de locul în care ne aflăm, noi tot noi rămânem.

O persoană dragă mie îmi spunea, nu demult, că mă leg prea mult de oameni şi locuri pentru un hoinar. Dar cine a spus că hoinarul nu iubeşte oamenii întâlniţi şi locurile prin care trece şi că nu le duce dorul, chiar dacă ştie că multe, ba încă prea multe, nu o să le mai revadă niciodată, fie pentru că nu mai există, fie pentru că nu mai întrezăreşte nici un drum către ele? Dimpotrivă, eu cred că un hoinar este omul cel mai plin de dor, pentru că el cunoaşte mai multe persoane şi vede mai multe locuri în viaţa lui decât orice om "aşezat la casa lui" şi tocmai pentru că nu are nici cea mai vagă idee unde-l va găsi ziua de mâine, astfel nemaiavând nici măcar falsa, dar consolatoarea credinţă că poate merge oricănd să revadă locurile dragi si fiinţele de care îi este dor.

Am în mine fiecare kilometru parcurs, desculţ sau cu bocancii prăfuiţi, precum şi fiecare persoană pe care am cunoscut-o. Tot ţinutul acela verde al poienilor alpine şi crestele albe şi vântul şi câmpurile arse de soare, precum şi pădurile de stejar, fag, mesteacăn sau brad printre care şerpuiau potecile şi drumurile mele. Ştiu toate lucrurile pe care le-am văzut, ştiu ce-am simţit atunci şi toate astea-s ale mele. Nu-s ale mele drumurile prăfuite de la ţară, câmpurile pe care păşteam vacile, livada de pruni înfloriţi, trenurile cu care am călătorit, potecile munţilor, vârfurile atinse şi drumurile asfaltate ale oraşelor în care am locuit, paturile în care am dormit, oamenii pe care i-am ţinut în braţe, animalele care mi-au cucerit sufletul şi toate locurile prin care am trecut la pas, cu încălţările pline de pământul acelor locuri? Aceste lucruri or să ramană mereu la fel.

Şi dacă e să regret ceva în viaţa mea, atunci acest lucru e faptul că într-o zi eu am să mor şi toate acestea, aşa cum le ştiu eu, au să dispara odată cu mine, iar eu n-am să le mai revăd vreodată, n-am să mai simt răcoarea vântului pe faţă sau căldura unei mâini întinse cu prietenie.

Ce-o să se întâmple după ce o să mor?! Ei bine, atunci voi fi mort. Şi tocmai pentru că nu suport gândul acesta, nu mă las să fiu mort până nu voi fi aşa cu adevărat.

Dar să revin la titlu. Acesta e ultimul weekend pe care îl mai petrec în Craiova. Apoi va urma o perioadă de tranziţie de câteva zile, după care voi rămâne stabilit, din nou, în capitală. De data asta cu un serviciu care are un punct comun cu pasiunile mele, anume echipamentul de munte.

Încă nu ştiu unde voi locui, pentru că încă nu mi-am găsit o cameră cu chirie.

Cineva din Craiova, aflând că plec iar în Bucureşti, mi-a zis ca speră să fiu fericit.

"Fericirea la oamenii inteligenţi e cel mai rar lucru pe care l-am văzut vreodată", spunea însă Hemingway în ultimul său roman, neterminat.

"- Încotro?

- Înainte, că înainte era mai bine!"

___________________________________________________

Cei care nu ascultaţi şi melodia de la început, pierdeţi esenţialul acestui text.
Cuvintele subliniate cu verde în acest text sunt linkuri către alte texte.

Gheorghe (port şi acest nume)

Cuvintele în plus ar fi simplă risipă:

Cu bine!

Eu plec spre o înmormântare!

CASTELE DE NISIP (aşa e viaţa noastră!)

Am stat mult pe gânduri cum să încep. Închipuirile roiesc în legea lor şi fiecare gând începe cu o seacă înşiruire de cuvinte - „sunt momente”... Dar ducă-se pe pustii, numai momente nu sunt. E o întreagă avalanşă de evenimente în care mă pierd, mă rătăcesc printre cei vii şi uit parcă din proprie iniţiativă ceea ce deja am învăţat. Ştiu deja cum arată acest drum, ştiu că nu mă aşteaptă nimic la capătul sau, sunt conştient de faptul că orice aş încerca nu va avea nici o finalitate şi totuşi trăiesc clipa în speranţa unei minuni pe mai târziu.
Mă închid singur în temniţe de nedărâmat, mă pierd în clipe efemere lipsite de orice formă de finalitate şi totuşi le trăiesc ca pe cele mai frumoase de până acum.
Cum de încă mai pot sta lângă oameni ce n-au puterea să fie sinceri nici cu ei înşişi?
Cu ochii închişi mă privesc, mă uit în mine şi tot ce găsesc e un mare pustiu. La intrare sunt gratii groase, noi-nouţe, menite să mă protejeze de ceea ce îmi imaginez că poate ajunge la mine, dar cu stupoare descopăr că demonii de care mă feresc sunt deja acolo, înăuntru, închişi alături de amintiri triste. Ştiu că adevărul nu poate exista fără un strop de minciună şi că până şi în răutate se află un dram de omenie. La fel, ştiu că alături de îngeri sălăşluiesc în mine şi demoni, dar nu asta mă întristează, ci faptul că demonii din jurul meu au uitat că au în ei şi îngeri.

De ce nu mai am curajul să plâng cu lacrimi adevărate, de ce nu mai pot ţipa ca un copil? Vise am multe, dar parcă viaţa ţine morţiş să mă înveţe să nu mai cred în ele. Sau doar înţeleg eu greşit? Cam tot ce fac e haotic, lipsit de substrat şi fără o bază concretă.

Lăsăm de azi pe mâine, plănuim azi ceva pentru luna viitoare, pentru anul următor, de parcă cineva ne-ar putea garanta că vom mai prinde acele zile şi ajungem ca la sfârşitul vieţii să fi văzut doar o fracţiune din tot ce ne-a stat la picioare. Prea rar ajungem să ne punem întrebări, să analizăm o situaţie, să suflăm praful subţire ce s-a depus peste toate şi care ascunde adevărata natură a lucrurilor.
Am ajuns să alergăm contra-cronometru prin viaţă crezând că timpul trece, fără să realizăm că noi suntem cei care trecem prin timp şi că am putea să ne alegem şi să ne modelăm această trecere. Ne făurim propriile iluzii sau, mai rău, sfârşim prin a împrumuta iluziile altora.
Ignoranţa nu aduce nici ce amai mică urmă de fericire. Treci oare mai uşor prin zile dacă le ignori, iubeşti oare dacă ignori iubirea, trăieşti într-adevăr dacă ignori viaţa? Ai prieteni, sau familie, ori eşti iubit sau apreciat dacă ignori oamenii? Suntem tot timpul tentaţi să alegem calea cea mai uşoară dar oare ce vom găsi pe un asemenea drum? Florile cele mai rare se găsesc la capătul unui drum lung, greu şi primejdios, însă buruienile se găsesc pe marginea oricărui drum.
Suntem singurii responsabili pentru deciziile noastre şi astfel pentru ceea ce devenim. Felul în care ne trăim viaţa este doar un efect. Cauza o reprezintă felul nostru de a fi şi implicit alegerile noastre. Dar noi ignorăm adevărul şi ne minţim că nu am avut de ales, că am fost forţaţi de împrejurări, că nu puteam face altfel deşi ne-am fi dorit şi tot aşa. Scuze putem găsi oricâte, dar ceea ce rămâne sunt acţiunile, faptele, care vorbesc despre noi mai mult decât orice.
În filmul „Parfum de femeie”, personajul lui Al Pacino, colonelul în rezervă Frank Slade spunea: „Mereu am ştiut care este calea cea dreaptă, dar n-am ales-o niciodată! De ce? Pentru că era al naibii de grea.”
Însă cum am putea spera că vom întâlni oameni puternici, frumoasi, deosebiţi dacă noi alegem o cale anostă?
Ne-am pierdut abilitatea şi răbdarea de a clădi o fundaţie solidă în ceea ce vrem să facem şi dorim să construim direct camerele casei. Iar atunci când ceea ce am construit în fugă se prăbuşeşte ne înfuriem şi nu înţelegem de ce ni se întâmplă mereu asemenea nenorociri. Şi ne compătimim singuri spunând că n-am avut noroc în viaţă, deşi ştim că am fi putut să ne alegem singuri norocul, să ni-l contruim. Dar ar fi fost al naibii de greu!
Unii oameni învaţă din greşelile altora, alţii din propriile lor greşeli, însă majoritatea nu învaţă din nimic. Continuă să construiască castele de nisip şi nu înţeleg de ce nu rezistă.

Se spune că îţi dai seama că ai început să îmbătrâneşti atunci când prietenii încep să moară.
Dar ce înseamnă atunci când te crezi încă tânăr, iar persoana cu care în urmă cu câteva zile se plănuiau diverse întâlniri pe săptămâna următoare, afli subit că doar ce... a murit? Pur şi simplu! Fără măcar să fi ştiut că are vreo boală?

E atât de incertă ziua de mâine, pentru noi toţi.
Lăsaţi planurile pentru ziua de maine sau pentru la anul şi ocupaţi-vă cât mai mult de ziua de azi. Nu lăsaţi nici o secundă să se scurgă fără a fi conştineţi de ea. Sau, ce ştiu eu? Faceţi cum doriţi!

Uitarea

"Doamne, Doamne, ce ţi-e şi cu zilele omului, ştii?!
Când le ai, le ai...
Când nu mai poţi, nu ştii ce să faci cu ele!"

Uităm. Uităm multe şi nu mereu datorită unor "defecţiuni tehnice"... sau cel puţin aşa credem, că uităm. Nici n-am avea cum sa ţinem minte totul, mai ales din vremuri îndepărtate, când viaţa işi revarsă tumultul ei zilnic asupra noastră. Iar lucrurile "vechi" le stocăm inconştient în diferite sertare ale minţii noastre. Iar ceea ce uităm nu este conţinutul acelor sertare ci tocmai calea către ele.
Şi nu de puţine ori lucruri exterioare - o adiere, un parfum, o scenă, un gest, o situaţie, o şoaptă în faptul serii, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, ne arată calea spre acele sertare trezind în noi amitiri ce păreau demult uitate. Fapte, gesturi, cuvinte, persoane...
În cazul meu a fost un vis - noaptea trecută. Am visat persoane dragi mie care demult nu mai sunt printre noi. Şi căţeluşa pe care o aveam la ţară şi care a murit cu câteva zile înainte de Paşte. Şi eram fericit, extrem de bucuros să aflu în vis că n-au murit. Şi m-am trezit. Şi după aşa bucurie, conştientizând realitatea şi cu sertarul amintirilor legate de persoanele respective deja deschis de vis, aşa o tristeţe m-a apucat încât au început să-mi curgă lacrimile... de dor. Dor lipsit de orice speranţă.

Şi mi-am amintit povestea reală de prin 1925, din Japonia, a câinelui Hachiko, cel care îşi aştepta stăpanul în fiecare zi la ora 17 la gară, când se întorcea de la muncă şi care n-a înţeles că într-o zi stăpânul său a murit fiind în oraşul unde preda la Universitate şi a continuat să-l aştepte, plin de speranţă, timp de 9 ani (adică până când a murit), în fiecare zi de la ora 17 şi până la ultimul tren, în acelaşi loc, ca de obicei. Hachiko n-a uitat! Şi n-a încetat să spere, deşi nu mai era nici o speranţă!
A refuzat orice cămin şi trăia din mila celor care îşi desfăşurau activitatea pe lângă gară, ori în gară. Tot restul vieţii şi l-a petrecut aşteptând, aciuat printre vagoane pe timpul nopţii. Iar ziua îşi relua locul de aşteptare. Şi mereu tresărea când oprea un tren şi ieşeau oameni din gară, în special la ora 17. Poate acum?
Dar stăpânul nu a mai sosit. Murise într-un oraş străin şi nu avea să se mai întoarcă niciodată. Hachiko însă nu a crezut asta. Prietenii nu abandonează niciodată. Stăpânul trebuie să vină. Poate mâine?...
Povestea câinelui a fost spusă de unul din studenţii profesorului care a publicat şi câteva articole despre câine şi în scurt timp a devenit destul de cunoscută povestea sa. În 1934, înainte să moară câinele, i s-a construit o statuie în faţa gării pe locul unde a aşteptat atâta, care mai există şi azi. La dezvelirea statuii a participat şi câinele.

După povestea acestui câine au fost realizate două filme: unul japonez, (Hachiko monogatari 1987 - clic pt trailer) şi unul american, cu Richard Gere (Hachiko: A dog's Tale - clic pt trailer). Recomand ambele filme, fiecare având farmecul său aparte şi prezentând povestea câinelui într-un mod oarecum diferit.

Filmul japonez, deşi este realizat în 1987, are un parfum special, inconfundabil şi de necontestat, conţinând câteva scene impresionabile care nu se regăsesc în celălat şi îl prezintă pe Hachi ca pe un câine care, după moartea stăpânului său - pe care el nu o înţelege, devine nedorit, iar el neînţelegând ce se întamplă cu înmormântarea, schimbarea căminului şi lipsa stăpânului, continuă să-l aştepte la ora ştiută şi până la ultimul tren, zi de zi, timp de 9 ani, până la moarte, acceptându-şi condiţia de vagabond şi în final dorind-o, pentru a nu fi reţinut să-şi aştepte stăpânul după cum dorea. Iar imaginea de final din acest film e de-a dreptul zguduitoare.

Filmul american plasează întâmplarea în zilele noastre şi se axează mai mult pe povestea câinelui, iar relaţiile dintre acesta şi stăpân capătă un caracter oarecum mistic. După moartea stăpânului, câinele refuză de la bun început orice adăpost sau domiciliu şi preferă să doarmă în gară, printre vagoane, pentru a-şi aştepta stăpânul zi de zi, de la ora ştiută până la ultimul tren. Ceva de genul "eu de aici nu plec până nu vine stapanul”. Şi acesta este un film frumos, de suflet, care a făcut 99% din persoanele din sălile de cinema, cel puţin să lăcrimeze, dacă nu sa boceasca de-a binelea. Pentru că e zguduitor gândul să ştii că aşa ceva chiar s-a întâmplat. Povestea e foarte tristă, e despre "speranţa fără speranţă", precum şi despre încapacitatea de a înţelege mesajul care vine de la cei din jur şi care ar trebui să te facă să înţelegi şi să accepţi... sau şi mai trist, despre incapacitatea de a accepta. Sau... ce ştiu eu? Poate că e însuşi adevărul absolut despre loialitate, prietenie, iubire, dor şi speranţă.

M-a întristat tare mult şi reamintirea acestei poveşti. Şi cum bine ştim că viaţa le potriveşte bine pe toate, am readormit în plăcutul sforăit al motanului meu aciuat pe lângă mine în pat şi de data asta am visat ceva urât, am visat că au murit persoane dragi mie, care încă mai sunt printre noi. Şi m-am trezit iar îngrozit... dar, de data asta am răsuflat uşurat, realizând că a fost doar un coşmar. Şi am privit pe geam. Afară se auzeau râsete de copii şi soarele strălucea pe florile copacului de la geam.

Şi mi-am mai amintit ceva. Că în anul 2007, primăvara a fost mult mai curajoasă decât acum şi pe data de 14 martie, de ziua mea, deja îşi deschisese florile chiar şi la munte. Ori acum, abia după 1 aprilie (să nu credem că e vreo păcăleală) au explodat primele flori, în copaci. Ghioceii răsărisere deja...

14 martie 2007

Recomandare: următoarea melodie se ascultă cât de tare poate fi posibil. Iar din cei trei fericiţi de mai jos, unul nu mai este - căţeluşa roşcată.