"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.
Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."
Complicata viaţă este alcătuită din lucruri simple.
Multă vreme am crezut că în viaţa omului, ceea ce s-a petrecut în trecut are cu adevărat valoare prin felul cum îţi aminteşti acea întâmplare, în condiţiile în care nu a mai supravieţuit nimic timpului prin intermediul căruia să îţi mai aminteşti exact cum a fost. Mă gândeam că, de exemplu, o scrisoare primită în trecut are importanţă pentru mine, o dată cu trecerea timpului, aşa cum îmi amintesc eu textul fără a mai fi recitit vreodată acea scrisoare de atunci de când am primit-o şi nu cum era el în realitate. Aşa credeam eu! Dar acest crez al meu s-a luptat tot timpul cu o "obiecţie" care venea din adâncul meu fără să o pot formula vreodată în cuvinte şi care m-a determinat să păstrez totuşi scrisori, să salvez mesaje, să pun poze în rame sau albume.
În urmă nu cu mult timp, însă, am mai descoperit ceva, anume că timpul poate îmbrăca în amintirea noastră lucrurile din trecut în haine care nu le mai reprezintă deloc. Cum m-ai îmbrăca pe mine în rochiţă roz, de exemplu.
Şi de ce spun asta? Păi nu demult o imagine surprinsă în treacăt cu coadă ochiului prin peisajul de afară mi-a amintit de o întâmplare din trecut şi, implicit, de o persoană. Şi am zâmbit atunci, în acea zi, pentru că mi-am amintit cât de naivă şi de copilăroasă era acea persoană. Ştiind că am salvat de la pieire câteva schimburi de cuvinte, în scris, din acele vremuri, le-am căutat şi le-am găsit. Multă vreme, când mă gândeam la acea persoană, mă întrebasem cum de unii oameni pot fi atât de naivi.
Am uitat să menţionez că în acea zi, din motive subiective, corăbiile mele nu pluteau pe o mare liniştită. Eram încordat, stresat şi destul de morocănos. De la primele rânduri citite însă, am rămas cu gura căscată. Câtă frumuseţe, câtă puritate, câtă sinceritate puteau să conţină acele cuvinte! Câtă linişte şi pace mi-a adus în suflet liniştea acelor cuvinte, împăcarea, sinceritatea, lipsa oricăror intenţii ascunse sau orgolii, precum şi entuziasmul ce răzbătea din acele rânduri. Un suflet pus pe tavă, doar să-l servesc.
O veselie simplă şi multă energie şi spontaneitate. Cuvintele acelei persoane exprimau simplu, lucruri simple, dar care dau savoare vieţii. Aveam în suflet, citind acele randuri şi amintindu-mi râsul şi energia acelei persoane, acea linişte şi pace, acea senzaţie clară de frumos pe lume, pe care o simţi atunci când priveşti un copil care râde pe malul unui lac privind răţuştele cum înoată sau cand te joci cu un pisoias plin de viata...
Şi astfel de cuvinte şi gânduri eu mi le aminteam pline de naivitate şi o astfel de persoană mi-o aminteam naivă, aproape într-un sens negativ. Şi aşa ar fi rămas în mintea mea, dacă nu aş fi fost acele cuvinte scrise păstrate nu aşa cum mi le aminteam eu ci cum au fost ele cu adevărat puse pe hârtie. Pentru că nimic din simplitatea şi frumuseţea vieţii ce răzbăteau din acele cuvinte n-a supravieţuit timpului în amintirea mea. Aş fi rămas cu o părere despre un om, care nu avea legătură cu ceea ce ar fi trebuit să ţin minte cu adevărat.
Iar acestor cuvinte, observam cum şi eu le răspundeam tot simplu la acea vreme. Rar de tot mai aruncam şi câte ceva "filosofic".
Se spune că filosofia reprezinta cel mai înalt punct de vedere. Aşa o fi! Dar dacă mă duc la târg să-mi cumpăr un cal, cu siguranţă n-am să-l privesc din cel mai înalt turn aflat în apropiere.
Vieţile noastre sunt picături de apă care merg în acelaşi râu, spre orice fel de rai se află la capătul cascadei.
Un alt an s-a încheiat, dar viaţa îşi continuă drumul ei limpede, spre înainte, iar pe cei morţi îi lasă în urmă, la un metru în pământ. Ea poate continua nestingherită şi fără mine.
Un râu nu se opreşte din curgerea sa pentru că un strop de apă s-a tulburat. Apa curge înainte şi fie limpezeşte acel strop, fie îl face să dispară. Dar ce te faci dacă eşti un strop de rouă, limpede, ce cazi de pe frunza unei sălcii în vârtejul unui râu tulbure?
Dar lumea!? - cum este ea acum? E un râu limpede, sau unul tulbure?
Eu cred că lumea de azi este un râu tulbure, dar în care se reped mereu pârâiaşe limpezi ca lacrima. Iar cum râul e tulbure doar l-a suprafaţă (pentru că viaţa, în esenţa ei, este limpede, este pură), eu cred că mergem în direcţia cea bună.
Până când...
Era primavara. Dimineata, cand am iesit de la metrou la Piata Sudului, in jurul meu zburau, alergau fulgi de plop. Multi. Foarte multi! Se asezau pe pamant in straturi albe si pufoase si asteptau un copil sa vina sa le dea foc si sa ii priveasca razand, cum ard; si astfel fulgii de plop sa-si implineasca menirea - nu scopul suprem, acela de a contribui la aparitia unui alt plop, de a deveni ceea ce ar trebui sa fie, ci acela mai simplu, dar mai de dorit decat sa se amestece cu namaol si alte gunoaie in canal, acel scop de a aduce o clipa bucurie unei alte fiinte. Chiar daca asta inseamna pieirea lor.
In jurul meu ningea, in timp ce urmele pasilor mei sfaraiau pe asfalt. Ma topeam. Pierdeam din mine. Aveam impresia ca incepusem sa cedez acelui oras chiar si ceea ce nu-mi ceruse. Sau tocmai ceea ce nu-mi ceruse.
Acum:
In jurul meu e cu totul altceva. Alt oras. Alta camera. Alti oameni. Afara e zapada. Soarele musca din piele, are dinti de - 7 grade. Totul e altfel.
Si daca privesc in oglinda, nici acolo lucrurile nu le mai gasesc ca pe atunci. Timpul trece. Traim diverse si fiecare lucru trait isi lasa urma lui, cicatricea lui...
Si parca nici inlauntrul meu nu mai e acelasi lucru.
Dar tot ce conteaza este senzatia aceasta ca ma aflu pe drumul cel bun. Ca tot ceea ce mi s-a intamplat m-a condus sigur pe un drum ce m-a adus aici.
Bine, acum pot fi acuzat ca aceasta senzatie de "drumul cel bun" este creata de faptul ca il privesc din prisma locului unde m-a dus. Daca un drum ma duce intr-un punct A, voi spune ca e drumul cel bun care m-a dus in punctul A. Dar intrebarea care prinde radacini in mine, e urmatoare: in punctul A vroiam sa ajung?
Nu stiu.
Anotimpurile trec pe langa mine, eu continui sa merg pe un drum cand povarnit, cand namolos, cand batut de furtuni, cand scaldat in soare, dar despre care nu stiu unde ma duce. Insa asta nu ma opreste sa ma bucur de frumusetile pe langa care trec. Chiar si atunci cand esti ratacit te bucuri de ceea ce te inconjoara, daca este frumos. Nu?
Acum drumul vietii mele se intinde lin in fata. Nu bate vantul, nu ploua, nu ninge si nici nu e chiar asa de frig. Dar e zapada. Si este liniste. E bine, desi inaintarea este anevoioasa. Poteca pe care merg e strajuita de prapastii si stanci inzapezite si se pierde dupa cativa metri, in bezna viitorului. Oare ce ma asteapta in aceasta bezna? Nu stiu. Dar fiecare pas pe care-l fac, mai lumineaza un metru in fata.
Si am atata pofta de viata! Mai ales ca in in fata mea vad urme. Probabil ca ma indrept asa, anevoios, cum pot, spre cineva. Sper sa ma astepte, sa nu mearga mai repede ca mine sau sa nu coteasca pe alte drumuri. Nu-mi place sa merg singur. Niciodata nu mi-a placut singuratatea.
Iar lumea e foarte frumoasa cand ai cu cine sa o privesti.
Scrisoare la inceput de iarna
_________________________________________________ Fotografia e preluata dintr-o prezentare powerpoint primita pe e-mail
.jpg)
