Blestemul

În acest weekend am fost în Craiova, pe la părinţi. Prilej numa' bun de povestiri din trecut, de amintiri. Şi mi-am amintit ceva...

Într-o zi, în satul bunicilor mei, locul unde am crescut şi am copilărit, am fost martorul unei certe înverşunate dintre doi ţărani, tată şi fiu.

Fiul a sfârşit prin a aduce o jignire îngrozitoare tatălui.

- Blesteamă-l, bărbate, blesteamă-l pe nenorocitul ăsta! a strigat atunci soţia bătranului, cu voce tremurandă de nervi, emoţie şi neputinţă.

- Facă-se voia ta, muiere, a răspuns bătranul cu o voce înăbuşită, făcându-şi o cruce mare. Să ajungă să aibă un fiu care în faţa mamei lui să scuipe în barba căruntă a tatălui său!

Acest blestem mi s-a părut teribil.

Fiul a deschis gura, s-a clătinat, a pălit la faţă şi a ieşit afară din curte.

În bătaia vântului*

Un vis:

"Se făcea că mă aflam pe o stradă într-un mic orăşel, cam ca la mine acasă, toate casele îşi înşirau faţadele pe marginea străzii, doar că erau mai înalte decât le vezi de obicei. Treceam pe acolo şi era ca şi cum m-aş fi întors în sfârşit din nou acasă după multă, multă vreme; dar bucuria mi-a fost doar pe jumătate, pentru că ceva nu părea în regulă şi nu eram foarte sigur că nu mă aflam într-un loc străin de casă şi chiar de ţinutul natal. Câte-un colţ era întocmai cum trebuia să fie şi-l reucnosteam de îndată, însă multe case erau străine şi neobişnuite, şi nici podul către piaţă nu l-am mai găsit, ci în locul lui am trecut pe lângă o grădină şi o biserică necunoscute. Biserica noastră de acasă nu avusese turnuri, ci doar un ciot scurt, cu acoperiş de nevoie, pentru că la vremea ei nu socotiseră bine construcţia şi n-au mai putut termina turnul.

Aşa era şi cu oamenii. Unii, pe care îi zăream de departe, îmi erau foarte bine cunoscuţi, le ştiam numele şi îmi stăteau deja pe limbă, pentru a-i striga pe ele. Însă unii intrau mai înainte într-o casă sau pe o străduţă lăturalnică şi dispăreau, iar când unul se apropia şi trecea pe lângă mine, se transforma şi devenea străin; dar după ce trecea şi se îndepărta, aveam senzaţia, uitându-mă după el, că totuşi e cunoscut şi că trebuie să-l ştiu. Am văzut şi câteva femei stând împreună în faţa unui magazin şi una din ele îmi păru că e chiar mătuşa mea decedată; dar cum mă îndrept către ele, iarăşi nu le mai cunosc şi mai aud şi că vorbesc un grai cu totul străin pe care mai-mai că nu-l pricep.

În cele din urmă am gândit: Ţ de-aş ieşi odată din oraşul ăsta, el e şi totuşi nu e el”. Însă tot timpul mă indrpetam repede către o casă ştiută sau întâmpinam câte o figură cunoscută şi toţi mă luau drept un smintit. Cu toate astea nu deveneam furios şi morocănos, ci mă cuprindea doar tristeţea şi teama; vroiam să spun o rugăciune şi mă reculegeam din toată fiinţa, însă nu-mi veneau în minte decât expresii inutile şi stupide – de pildă „stimate domn” şi „în atari condiţii” – şi pe astea le tot repetam, zăpăcit şi întristat.

Mi s-a părut că totul dura deja de câteva ceasuri, până când m-am simţit înfierbântat şi ostenit, împleticindu-mă tot timpul mai departe, fără voinţă. Era deja seară şi mi-am propus să-l întreb pe primul om care îmi ieşea în cale care-i drumul către han sau către ieşirea din oraş, dar nu mă puteam adresa nimănui, toţi treceau pe lângă mine de parcă nici n-aş fi existat. În curând, îmi venea să plâng de osteneală şi deznădejde.

Dar dintr-odată am trecut din nou după un colţ şi am văzut în faţa mea vechea noastră stradă, niţel cam remodelată şi împodobită, ce-i drept, dar asta nu mă deranja acum. Am pornit pe ea şi am recunoscut limpede casă după casă, în ciuda atmosferei de visare, şi în cele din urmă vechea noastră casă părintească. Era, de asemenea, nenatural de înaltă, în rest însă aproape la fel ca şi în vremurile de demult, şi bucuria şi emoţia mi-au trecut ca un fior pe şira spinării.

La poartă stătea însă prima mea dragoste. Doar că părea niţel mai mare şi mai altfel decât altădată, dar nu făcuse decât să devină şi mai frumoasă. Apropiindu-mă am băgat chiar de seamă că frumuseţea ei era un lucru minunat şi părea de-a dreptul îngerească, dar acum am observat şi că era de un blond deschis şi nu brunetă cum o ştiam eu, şi totuşi ea era, din cap până-n picioare, chiar şi aşa transfigurată.

Am strigat-o pe nume şi mi-am scos pălăria, pentru că fata arăta atât de bine, încât nu ştiam dacă avea să mă mai recunoască.

S-a întors cu totul şi m-a privit în ochi. Dar după cum m-a privit, a trebuit să mă minunez şi să-mi fie ruşine, pentru că nu era deloc cea drept care o luasem, ci era a doua dragoste a mea, cu care umblasem multă vreme. Am strigat-o pe nume, aşadar, intainzandui-i mâna.

M-a privit şi am fost străfulgerat până în inimă, de parcă te-ar privi Dumnezeu, nu cu severitate şi trufie, ci foarte liniştit şi clar, dar atât de spiritual şi de superior încât m-am simţit ca un câine. Şi ea, privindu-mă, a devenit gravă şi tristă, apoi a clătinat din cap ca la o întrebare indiscretă, nu mi-a luat nici mâna, ci a intrat înapoi în casă şi a tras încet uşa în urma ei. Am mai auzit broasca închizându-se.

Atunci m-am întors şi am plecat; cu toate că abia de mai puteam întrezări ceva datorită lacrimilor şi suferinţei, era totuşi ciudat cum de oraşul se preschimbase din nou. Fiecare stradă şi fiecare casă şi toate arătau ca şi mai înainte, iar iluzia dispăruse cu totul. Faţadele nu mai erau atât de înalte şi aveau vechile lor culori, oamenii erau ei înşişi, într-adevăr, şi mă priveau bucuroşi şi miraţi când mă recunoşteau, unii chiar mă strigau pe nume. Dar eu nu puteam răspunde şi nici nu mă puteam opri. În schimb, goneam cu toată forţa pe binecunoscutul drum peste pod şi afară din oraş şi vedeam totul doar prin ochii umezi de părere de rău. Nu ştiam de ce, mi se părea doar că pentru mine totul e pierdut şi că trebuie să fug, ruşinat.

Abia când am ajuns afară din oraş, sub plopi, şi m-am oprit niţel, mi-am adus aminte că fusesem acasă, în faţa casei noastre şi că nu trimisesem nici un gând tatei şi mamei, fraţilor şi prietenilor şi tuturor. Sufletul îmi era tulburat, frământat şi ruşinat ca niciodată până atunci. Dar nu mă puteam întoarce pentru a face totul să fie bine, pentru că visul se termina şi aici mă trezeam." ...

Într-adevăr, m-am trezit, şi nu mai e nici o cale să mă întorc în trecut şi să fac totul să fi fost bine. Dar pot să mă întorc (nu în timp), pur şi simplu, şi să încerc acum să mai îndrept câte ceva din tot ceea ce a fost şi poate încă mai este strâmb. Să fac să fie bine.
Un drum ce merge doar înainte şi care nu îţi oferă niciun motiv să te întorci (că ai uitat ceva, că vrei să mai revezi ceva ce ţi-a plăcut, că vrei să alegi un alt drum la intersecţia anterioară sau doar pentru a repara ceva ce iţi aminteşti că în trecerea ta ai stricat, ori pentru a saluta un om pe lângă care ai trecut uitând să o faci...), înseamnă că e o iluzie, adică un drum care nu duce nicăieri şi care te poartă pe niciunde.

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celalat, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi niciunul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Acum, afară nu bate deloc vântul. Nici măcar nu adie. Doar soarele străluceşte. Dar bate sus, pe munte. Ştiu eu sigur. Acolo sus, pe crestele încă pătate cu zăpadă. Şi l-am auzit bătând, printre vise, şi în noaptea ce tocmai a trecut.

_____________________________________________

Cuvintele scrise cu font italic şi verde reprezintă fragmente din Knulp, de Hermann Hesse.
Fotografia este realizată de Marius Florea în timp ce urcam vârful Iezerul Mare, în aprilie 2010.
* - am repostat acest text cu o singură completare (melodia din final) şi oarecum în ciuda celor care mi-au mărturisit la prima postare (6.06.2010) că n-au priceput care e legătura dintre fotografia de început şi restul textului. :)

De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

"- De ce ţipă oamenii, când sunt supăraţi?

- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, răspunse cineva.

- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine?

- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încearcă altcineva.

- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Niciunul dintre răspunsurile primite nu fu considerat mulţumitor.

Atunci veni lamurirea:

- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul, când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe se iubesc - au inimile apropiate.

Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă. Nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere."

- Mahatma Gandhi -

"A învăţa că în viaţă mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia, ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil".

Aerian (irecuperabil)

***

Spuneam intr-un post mai vechi ca seaman cu un personaj (clic pt detalii) interpretat de Malaele. Au fost voci care mi-au luat apararea in fata mea si au zis ca nu sunt chiar asa. Ei bine, fac o concesie. Chiar asa poate n-oi fi. Dar cu asta, tot seaman!

Sa exemplific.

Ieri, daca-mi aduc bine aminte... nu, ieri nu-mi aduc aminte. Alaltaieri... Chiar, cand a fost alaltaieri?

Alaltaieri, adica luni (azi e joi - n.a.), cum stam eu in fapt de seara, am inceput sa-mi fac planul in minte pentru lucrurile "de facut" pentru a doua zi. Indeletnicire care-mi e tare placuta in fiecare seara, desi e complet inutila, acest lucru demonstrandu-l de fiecare data implinirea zilei planuite, in care nici macar nu-mi mai amintesc ce planuisem de cu seara. Dar e placut sa stau seara cu paharul in mana si sa ma gandesc si sa planuiesc ce am de facut maine - acest lucru imi da asa, o stare de bine, ca si cum eu insumi as detine fraiele proprie-mi vieti. Si e cu atat mai placut sa nu-mi mai amintesc mare lucru din aceste planuri a doua zi si lucruri neprevazute sa fac sau sa mi se intample.

Sa revin la ziua de luni... la seara de luni. Planuiam ce voi face a doua zi. Am mai zis asta. Si printre planurile mele de a doua zi, din care nu-mi mai amintesc niciunul (doar cel despre care urmeaza sa va vorbesc mi-l amintesc, motivele acestei amintiri le veti intelege), era si acela ca dupa serviciu sa trec pe acasa pe la fratele meu (el fiind plecat la poale de Everest) si sa-i implinesc rugamintea, aceea ca din cand in cand sa mai trec pe la el sa vad daca totul e ok, daca n-a mai bubuit vreo teava, ceva si sa ud si florile. Se implinise o saptamana de cand nu trecusem. Si am adormit cu planul in minte.

Fratele meu sta la un capat al capitalei, eu la celalat. Dar e metrou direct intre mine si el, distanta putand fi strabatuta intr-o juma' de ora. Chiar la mijlocul distantei, se afla magazinul Craimont, unde lucrez. Si planul s-a intiparit asa bine in mintea mea (merg la lucru, seara cand termin merg spre fratele meu, arunc un ochi pe acolo sa vad ce si cum, apoi ma intorc ca e metrou direct), incat am pornit spre lucru cu el in cap. Ziua a trecut fara nimic special fata de ceea ce e deja obisnuit, intr-un magazin cu echipament montan intrand si tot felul de gura casca care in acea zi de marti imi amintesc in mod deosebit ca m-au intrebat, pe rand, de maturi, tacamuri (de bucatarie, nu de camping), crema de pantofi, ulei de artar, suport si papuci de casa. I-am zis intr-o zi colegei mele ca e mare pacat ca nu notam undeva toate tampeniile care ni se cer. Intr-o zi sigur le vom uita pe multe dintre ele. De fapt, multe cred ca deja le-am uitat. Raman in top momentele cand am fost intrebati de "papuse gonflabile", in repetate randuri piese de dacie - un client chiar mentionand ca ar trebui sa avem ca "se cauta si nu se gasesc", fete de perna, prezervative, aparate de tantari, suport pentru televizor (din ala de prins in perete), aragaz cu 2 ochiuri pentru gatit la el, in bucatarie si lista continua, dar eu revin la ce aveam de zis.

Cand a venit seara mi-am luat ramas bun de la colega mea si am pornit spre fratele meu. Pe drum, m-am gandit sa fac un mic ocol pe la Carturesti, ca mi se facuse pofta de un anume ceai si vroiam sa vad daca au. Nu aveau. Dar am cascat gura suficient pe acolo, pana m-a luat cascatul, semn clar ca nu mai aveam chef sa ajung la fratele meu. Bun, nu-i problema, trec maine seara. Ma intorc spre Universitate de unde urma sa iau metroul. Inca ma mai intrebam daca sa ma duc, sa nu ma duc... pana la Unirii m-am tot gandit. Acolo, pe culoarul de transfer intre magistrale, ma hotarasc definitiv sa merg acasa. Si cum mergeam asa, agale, cu castile pe urechi, am o sclipire de geniu: "Ma, da' eu am luat cheile de la magazin?" Ma verific prin buzunare si fac spume - constat ca am uitat cheile la magazin. Imi trag o palma si, asta e, ma intorc spre magazin, ca n-am cu ce sa intru in casa si nici cu ce sa deschid magazinul a doua zi dimineata. Ma uit la ceas sa fiu sigur ca o mai prind pe colega mea - e timp! Si cum merg eu spre serviciu, ma luminez dintr-o data! Si fara sa ma mai pot abtine, ma bufneste un ras in hohote, in toata marea aceea de oameni. M-am oprit chiar oleaca, sa-mi acord timpul binemeritat pentru ras.

Si mi-am amintit expresia din Morometii: "Unde mergem noi, ma tata?!".

Chiar asa, unde ma duceam eu? Plecasem spre fratele meu. Da, asta stiu, asta imi amintisem ca planuisem de cu seara. Dar cheia?! Cheia de la apartamentul fratelui meu? Bineinteles ca nici prin cap nu-mi trecuse dimineata sa o iau la mine. Si abia acum, dupa ce plecasem hotarat spre fratele meu, am realizat ca n-am cheia

Intr-un fel, providenta a tinut cu mine. M-a invartit prin libraria si ceaineria aia suficient cat sa mi se mai adune bruma de constientizare a prezentului, sa realizez ca am uitat cheia la magazin, mentinandu-ma cat de cat in apropiere, ferindu-ma de dezastrul de a descoperi acest lucru dupa ce pleca colega mea de la magazin, ramanand fara cheie si cu doua mari semne de intrebare: unde dorm in noaptea asta si cu ce deschid magazinul maine? Dar, cel mai important, m-a ferit de momentul penibil cand, ajuns in fata blocului fratelui meu, as fi ramas statuie descoperind ca nici prin cap nu mi-a trecut ca pentru a intra la el, in lipsa lui, imi trebuie cheia.

Sa nu mai zic ca am acasa la mine doua randuri de chei de la usa blocului si usa apartamentului sau.

Astea fiind zise, raman la concluzia mea ca e pierdere de vreme sa planuiesc seara ce voi face a doua zi. Daca nici macar seara, cand planuiam aceste lucruri, nu m-am gandit ca-mi trebuie si cheie... asta nu intra in planurile mele!

Stiintologii au demonstrat ca 80% din lucrurile noi pe care le invata, le vede sau le aude un om intr-o zi, le uita. Ce te faci insa, atunci cand acest procent de 80% contine si lucrurile importante pe care, daca ai putea, ai vrea sa nu le uiti? De exemplu ce-ai planuit aseara pentru azi, ce ti-a povestit persoana draga, ce ti-a soptit, unde stai, cum te cheama, daca ai sau nu copii...

"Uit!... Uit!"

 "Doamne, Doamne, ce ti-e si cu zilele omului, stii? Cand le ai, le ai... cand nu mai poti, nu stii ce sa faci cu ele. "

Să-mi cânţi cobzar

Tot din seria celor 6 semnale pe minut...

Unul care seamana cu mine

Fara alte comentarii.

 

Sezonul căderii...

Nu am niciun cuvânt de adăugat în plus, mai mult decât melodia şi imaginile. Un colaj perfect pentru mine, care conţine una din melodiile favorite şi unul din filmele pe care le-am îndrăgit cel mai mult.
Melodia îmi defineşte starea de spirit, iar filmul, într-un fel, mă caracterizează.



Cu fiecare cădere devin tot mai puternic datorită efortului depus pentru a mă ridica.
Uneori cad şi poate că e mai bine aşa. Dacă frunzele n-ar pica toamna, n-ar mai înmuguri proaspete, primăvară.