Primăvară în Paris (je ne regrette rien)

Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu creta albă: “Vă rog, ajutaţi-mă, sunt orb”. Un ziarist trecu şi văzu foarte puţini bani în pălărie. Fără să ceară voie, luă plăcuţa, o întoarse pe dos, scrise altceva, o puse la picioarele orbului şi plecă. Spre seară ziaristul se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum pălăria lui era plină de bancnote şi monede. Orbul recunoscu paşii ziaristului şi îl intrebă dacă el este cel care i-a rescris plăcuţa şi ce anume scrisese. Ziaristul răspunse: “nimic care să fie în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că exprimat cu alte cuvinte” şi surâzând îşi continuă drumul.
Orbul nu a aflat niciodată ce scrisese ziaristul, însă noul lui anunţ spunea: “Astăzi e primavară în Paris şi eu nu o pot vedea”.

"Oh non, rien de rien,
Oh non, je ne regrette rien."

De ceva vreme mă obsedează melodia asta - mai exact, de când am auzit-o pentru prima dată, live, la Romexpo.
Mai jos e varianta youtube cu traducerea în engleză. Aşa poate veti înţelege mai bine de ce mă obsedează.
Prima variantă insă se aude cel mai bine.
Recomandare: se ascultă TARE!



E posibil ca traducerea să aiba greşeli, aşa că rog cunoscătorii de germană şi engleză să mă lumineze. Dar nici o traducere în limba română nu mi-ar strica.

Un om... un singur om...

Harry Morgan e un pescar. Are un vas pe care-l închiriază turiştilor din Havana pentru a merge cu ei la pescuit. Trei oameni îi oferă o sumă foarte mare de bani să îi treacă ilegal marea până în Statele Unite. Dar îi refuză. Nu vrea să rişte.

Un turist îl înşeală şi nu-i dă banii pe ultimele 3 săptămâni de închiriere a vasului, adică 825 de dolari. O sumă mare, în condiţiile în care un muncitor la stat câştiga 30 de dolari pe lună in oraşul său de baştină. Mai avea doar 40 de cenţi în buzunar şi trebuia să se întoarcă acasă, în State.

Aşa că acceptă următoarea ofertă. O afacere încurcată cu nişte chinezi, pe care trebuia să-i ia sub pretextul că îi trece în State şi să-i debarce tot în Cuba. I se plăteau 75 de dolari de om şi erau vreo 14. Acceptă. Îl ucide pe cel care îi propusese afacerea după ce incaseaza banii iar pe chinezi îi debarcă tot în Cuba sub ameninatrea armei. Vroia să-şi ucidă şi secundul, un beţivan care nu trebuia să se afle pe vas, dar se răzgândeşte, spre norocul lui...

Acasă susţine că nu există nicio lege în lume care să te oblige să mori de foame, aşa că face diverse afaceri ilegale, în primul rând contrabandă cu alcool din Cuba în State. Într-o toamnă cubanii trag asupra lui şi a vasului său, iar el îşi pierde braţul drept şi vasul care e sechestrat de Paza de Coastă.

Zilele devin din ce în ce mai grele pentru el. Soţia lui însă are încredere în el, şi fetele lui de asemenea.

Se implică într-o nouă afacere, cu un vas închiriat să treacă 4 cubani până în Havana. Afacerea îi e propusă de un avocat poreclit Mister Bee-Lips. Îl mai cooptează pe un cunoscut, Albert, să-i fie secund pe vas. El bănuieşte ce au de gand să facă cubanii, aşa ca îşi duce arme pe vas.

Aceştia jefuiesc banca din oraş, îl împuşcă pe avocat şi urcă pe vasul lui Harry, ameninţându-l cu arma. Secundul său îi spune să nu plece că ei sunt cei care au jefuit banca, iar un cuban îl împuşcă. Ulterior îi aruncă trupul peste bord. Vasul e rapid, nimeni nu-i mai poate prinde. Cubanul ucigaş se îmbată şi-i garantează şi lui Harry că-l va împuşca. Vrea să o facă pe loc, dar înţelege că nu ar mai avea cine să-i ducă până în Havana.

Într-un moment de neatenţie, Harry pune mână pe armele sale şi-i împuşcă pe toţi cubanii. Apoi, când merge să oprească motoarele ciuruite de gloanţe, din care se scurgea benzină, unul din cubani, care fusese atins în umăr dar nu ucis, îl împuşcă în burtă. El se întoarce şi îl omoară şi pe acest cuban.

Iată ce gândeşte Harry după ce constată ce i s-a întâmplat:

„Sunt un nenorocit, spuse el cu buzele lipite de punte. Sunt un nenorocit care s-a şi curățat. Trebuie să opresc motoarele; dacă nu, o să ardem cu toții, se gândi el. Mai am o şansă. Mai am un fel de şansă. Isuse Cristoase! Un singur lucru a stricat totul. Un singur lucru şi totul s-a dus dracului! Dracu să-l ia! Oh, Dumnezeu să-l afurisească, bestia aia! Cine-ar fi crezut că nu l-am achitat?”

Motoarele tăcură şi se auziră valurile lovind în pereții vasului. Altceva nu se mai auzea. Vasul se întoarse, legănat de valurile pe care le ridicase vântul de miazănoapte, şi începu să se clatine într-o parte şi-n alta.

Se agăţă de timonă, apoi se lasă să cadă pe scăunel şi se aplecă peste masa de pilotaj. Simțea cum i se scurge vlaga din el şi-l stăpânea o stăruitoare senzație de greaţă. Își descheie cămaşa cu brațul stâng şi pipăi rana, întâi cu podul palmei, apoi cu degetul. Nu sângera prea tare. „Totul e pe dinăuntru, se gândi el. Mai bine să mă întind şi poate că o să se liniștească.”

Luna se ridicase pe cer şi de-abia atunci văzu ce era în comandă.

„O porcărie, se gândi el, o afurisită de porcărie! Mai bine să mă întind decât să cad”, își spuse şi se lasă pe podeaua cabinei. Se întinse pe-o coastă, şi cum vasul se clatină, luna lumină cabina şi văzu limpede ce era acolo.

“Ce harababură, se gândi el. Chiar asta e, o harababură. Și atunci, îşi spuse: mă întreb, ce-o să facă ea? Mă întreb, ce-o să facă Marie? Poate că o să i se dea ei recompensa. Dumnezeu să-l afurisească pe cubanul ăla! O să se descurce, cred... E o femeie isteață. Cred că ne-am fi descurcat cu toţii. Cred că era o nebunie... M-am întins mai mult decât mi-a fost plapuma. N-ar fi trebuit să încerc. Și până la urmă am avut ce-am meritat. Nimeni nu va ști cum s-a întâmplat. Aș vrea să fac ceva pentru Marie. Sunt mulți bani pe vasul ăsta. Nici nu ştiu cât. Oricine-ar putea trăi fără griji de i-ar avea. Mă întreb dacă paza de coastă o să ia ceva din ei. Tot o să ia, probabil. Aș vrea ca bătrâna să ştie ce s-a petrecut. Mă întreb, ce-o să facă? Nu ştiu. Cred că ar fi trebuit să mă angajez la o stație de benzină sau altundeva. Ar fi trebuit să mă las de marinărie. Nu poţi scoate bani cinstiţi din treaba asta. Ah, dacă nu s-ar mai clătina atâta! Dac-ar înceta să se clatine! Simt cum mi se învârte înăuntru totul, înainte și înapoi... Eu, Mister Bee-Lips și Albert. Toţi cei care au avut de-a face cu treaba asta. Și bestiile astea! A fost o afacere cu ghinion. O afacere cu ghinion, nu glumă! Cred că ce ar fi trebuit să facă un om ca mine e să se fi ocupat de o stație cu benzină. Pe dracu, n-am putut să mă oacup de aşa ceva! Marie, ea o să se ocupe de aşa ceva. E prea bătrână ca să mai dea din fund. Aș vrea ca blestematul ăsta de vas să nu se mai clatine! Trebuie s-o iau cu binişorul. Cât se poate mai cu binişorul. Se spune că dacă nu bei apă și stai linistit... mai ales dacă nu bei apă...”

Se uită la ce se vedea în comandă în lumina lunii.

„Ei, cel puțin nu mai trebuie să curăț podelele, îşi spuse el. Să stau locului. Asta trebuie să fac: să stau locului. Trebuie să stau locului cât mai liniştit. Pot. Mai există poate o șansă. Dacă stai liniştit și nu bei apă...”

Zăcea întins pe o parte și încerca să respire adânc. Vasul se clătina în curentul Gulf-Stream-ului și Harry Morgan zăcea întins pe spate în comandă. La început încercă să se proptească în braţul stâng, ca să nu se mai clatine. După aceea însă se lăsă moale în voia ruliului.

…

Zăcu acolo încercând cu toată fiinţa lui să nu moară, multă vreme după ce nu mai putut să se gândească la nimic. Acum era şi în umbră, şalupa se legăna, şi-i era din ce în ce mai frig.

Şalupa plutea în derivă de pe la 10 seara şi acum era târziu după amiază. În larg, pe apele mânate de Gulf-Stream, nu se zărea nimic altceva decât grămezi de alge, câteva părelnice siluete roze, ca nişte băşici, ale unor vase de război portugheze, plutind alene pe valuri şi fumul îndepărtat al unui petrolier, care venea dinspre Tampico şi se îndrepta spre nord.

…

(În oraş, pe lângă drama sentimentală trăită de un scriitor, aflăm din spusele şerifului către acesta că grănicerii vor aduce în portă şalupa lui Harry Morgan, pe care o semnalase un petrolier în larg şi că „i-au prins pe toti”, adică pe cei care au jefuit banca. Mesajul telegrafic spunea că în afară de unul toţi ceilalţi sunt morţi, dar nu se menţiona cine mai este în viaţă. În rest, nu se mai ştia nimic până la sosirea pazei de coastă cu şalupa tractată, în portul militar.)

Căpitanul de pe CUTTER-ul pazei de coastă care tracta şalupa lui Harry Morgan, aflat lângă timonă, îl întreabă pe secund:

Ai înţeles ceva din ce tot bolboroseşte acolo?

- Nu se înţelege nimic, nu mai ştie ce spune.

- Cred c-o să moară, spuse căpitanul.

- Împuşcat în burtă în halul asta... Crezi că i-a ucis pe cei patru cubani?

- Nu ştiu ce să spun. L-am întrebat, dar aiura.

- Ce-ar fi să mai încercam să vorbim cu el?

- Hai să vedem.

Lăsându-l pe ofiţerul de cart la timonă, să conducă cutter-ul printre balizele de pe canal, se duseră în cabina căpitanului, care se afla în spatele timoneriei. Harry Morgan zăcea acolo, pe cuşetă. Ochii îi erau închişi, dar de îndată ce căpitanul îl atinse pe umărul lat, îi deschise.

- Cum te simţi Harry? îl întrebă căpitanul.

Harry îl privi, dar nu răspunse.

- Vrei ceva? îl întreba căpitanul.

Harry Morgan îl privea.

- Nu vă aude, spuse secundul.

- Harry, întrebă din nou căpitanul, vrei ceva? Hai, spune, băiatule.

Udă un prosop în vasul cu apă de pe suportul de lângă cuşetă şi umezi buzele crăpate ale lui Harry Morgan. Erau uscate şi negre. Privindu-l, Harry Morgan începu să vorbească:

- Un om, începu el.

- Da, spuse căpitanul. Zi-i.

- Un om... repetă Harry Morgan, vorbind foarte rar. Nu poate să.. nu poate, orice-ar... nu poate, oricum... n-o scoate la capat...

Se opri. Faţă îi rămăsese nemişcată tot timpul cât vorbise.

- Spune, Harry, spune, îl îndemnă căpitanul. Spune-ne, cine a fost? Cum s-a întâmplat? Hai spune, băiatule.

- Un om... reîncepu Harry, privindu-l cu ochii înguşti pe faţa lui mare, faţa aceea cu pomeţii ieşiţi în afară, cu ochii care încercau să vorbească.

- Patru oameni, spuse căpitanul, încercând să-l ajute.

Îi umezi buzele din nou, storcând prosopul în aşa fel încât să i se prelingă între buze câteva picături de apa.

- Un om, îl corectă Harry şi apoi tăcu.

- Bine, un om, reluă căpitanul.

- Un om, spuse din nou Harry foarte limpede şi foarte rar, vorbind cu gura lui uscată. Acuma, aşa cum sunt lucrurile, aşa cum merg, orice ar fi, oricum, nu...

Căpitanul îl privi pe secund şi clătina din cap.

- Cine a făcut toate astea? întreba secundul.

Harry îl privea.

- Nu va înşelaţi singuri... spuse el.

Căpitanul şi secundul se aplecară deasupra lui. Acum avea să spună totul.

- E ca şi cum ai încerca să întreci o maşină pe vârful dealului. Pe drumul acela din Cuba. Pe orice drum. Oriunde. Întocmai aşa. Adică aşa stau lucrurile. Aşa cum merg. Câtva timp, da, desigur, totul e-n regulă. Poate... dacă ai noroc. Un om...

Tăcu. Căpitanul clatină din cap către secund. Harry Morgan îl privea cu ochi limpezi. Căpitanul îi umezi din nou buzele. Pe prosop rămase o dâră însângerată.

- Un om... reîncepu Harry Morgan privindu-i pe amândoi. Un om singur nu poate. Nici un om singur acuma. Tăcu. Oricum ar fi, un om singur nu poate să aibă nici o mama măsii de şansă.

Închise ochii. Se căznise mult că s-o spună şi-l costase viaţa că s-o afle.

Zăcea acolo cu ochii deschişi din nou.

- Hai, spuse căpitanul secundului. Eşti sigur că nu vrei nimic, Harry?

Harry Morgan îl privea, dar nu-i răspunse nimic. Le spusese el totul, dar ei nu-l auziseră.

______________________________________________

Textul scris cu font italic şi culoare albastră reprezintă un fragment din romanul "A avea şi a nu avea”, de Ernest Hemingway, o carte pe care cred ca nu mai există dubii că o recomand. Pe lângă povestea centrală a pescarului Harry Morgan, cartea este împletită şi cu poveştile unor persoane care nu au nicio treabă cu personajul principal, în afară de faptul că se “ciocnesc” preţ de câteva secunde unii de alţii. De asemenea, cartea este originală şi prin modul în care este povestită: din punctul de vedere al pescarului Harry Morgan, din punctul de vedere al lui Albert şi din punctul de vedere al povestitorului, care ştie povestea şi gandurile multor personaje ce apar “trecător” în peisaj.

Realitatea nu e totul

Pentru mine "străin" nu e opusul lui "cunoscut", ci opusul lui "familiar". Lucrurile necunoscute nu-i obligatoriu să-ţi fie străine, dar cele cunoscute iţi pot deveni.

In viaţă, lucrurile sunt inseparabile de umbra lor. Realităţile nu-s totul - din întreg face parte şi ceea ce ele provoacă.

Întrebări fără răspuns

Pe malul unui lac, sus pe munte, în mijlocul unei mulţimi de cunoştinţe vechi şi noi, cu un pahar de vin în mână şi întreaga mea viaţă compusă din amintiri în cealaltă, am dat glas unor vechi cuvinte ale lui Octavian Paler: "Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii are, dacă o atingi pe obraz, sunetul unor paşi care pleacă".
Acum ştiu, însă.
Cineva din preajmă a întrebat, poate retoric: "de ce oare lăsăm să plece de lângă noi oamenii care ne sunt dragi?".
Răspunsul e simplu - pentru că dacă au ajuns să-şi dorească să plece nimic nu-i mai poate opri. Iar aici nu mai e vorba despre a lasă ori nu.
Unul din lucrurile învăţate în viaţă e şi faptul că e inutil să încerci să ţii lângă tine o persoană care nu-şi mai doreşte asta. E imposibil.

Dar eu am alte întrebări.
De ce, dacă ne sunt dragi, îi facem totuşi pe cei de lângă noi să îşi dorească să plece?
De ce, fiind în compania cuiva, într-un moment de supărare, credem că ne-ar fi mai bine fără acea persoană? Supărările trec, sentimentele nu...
Şi de ce plecăm, totuşi, dacă simţim regret făcând acest lucru?
De ce atunci când "venim" o facem pentru o vreme, iar când "plecăm" o facem pentru totdeauna?
De ce?
Oare am uitat ce spunea Gandhi? - "Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească".
Dar noi? Noi ce ştim?!

Paşii care au plecat sunt încă în mine. Voi fi singur abia atunci când aceşti paşi işi vor pierde cărările.

Cine este el?

El, cel care dusese o viaţă mai dezastruoasă decât a oricărui alt om pe care-l întâlnise, obişnuia să dea sfaturi foarte bune. Erau sfaturi distilate prin terciul amar al tuturor greşelilor pe care le făcuse până atunci, peste care adăuga aroma proaspătă a celor mai recente greşeli - şi dădea aceste sfaturi cu o acurateţe şi o precizie în care se simţea autoritatea unui om căruia îi fuseseră transmise toate îngrozitoarele detalii ale condamnării sale, detalii cărora nu le dăduse mai multă importanţă decât inscripţiei de pe biletul pentru tramvai.

Stângul la replică. Flacăra Vieţii. „Cu timpul...”

De multe ori îndeplinirea aspiraţiilor ne direcţionează către acele aspecte dorite pe termen lung care nu au de a face cu starea de azi sau de mâine, ci sunt legate de ceva general. Apoi mai e şi faza că dacă îţi doreşti mult o chestie trebuie să ai în vedere şi faptul că atâta timp cât starea în care te afli se contrazice cu vibraţia îndeplinirii dorinţei, nu ai cum să te bucuri sau cum să îţi realizezi dorinţa. E o întreagă ştiinţă aici...

O întreagă ştiinţă este însă şi părerea mea despre viaţă: întreaga fericire pe care o pot cunoaşte vreodată în lume se află în ziua de azi. N-a fost nici ieri şi nu va fi nici mâine. Ci azi. Iar azi poate deveni ieri, la fel cum mâine poate deveni azi.

Tot ce contează este capacitatea mea de a înţelege acest lucru. Iar descoperirea fericirii care m-a înconjurat mereu şi trăirea ei nu o voi putea face decât "azi".

Nu mâine, că asta e vis.

Nu ieri, că asta e pesimism.

Ci AZI.

Viaţa înseamnă de fapt momentul prezent! Ceea ce a fost ieri e trecut şi ceea ce va fi mâine e iluzie, nu poţi avea deplin control decât asupra prezentului. Însă trebuie să ţinem cont şi de faptul că fiecare moment prezent reprezintă o sămânţă care va înmuguri, va înflori şi se poate tranforma la nesfârşit .

Şi asta pentru că fiecare mâine devine inevitabil prezent.

Hai să îţi împărtăşesc o viziune: totul trebuie trăit ca pe o poveste, ca pe un film, să trăieşti de dragul clipei, să iubeşti de dragul iubirii, să savurezi fiecare clipă ca pe un fel de mâncare preferat la un dineu copios. Şi să nu regreţi că ce ai trăit s-a terminat aşa cum nu regreţi că s-a terminat filmul sau cina care a fost nemaipomenit de gustoasă. Fericirea atârnă de moment, de savoarea clipei. Trebuie să înţelegi că oricât de bune ar fi unele lucruri, nu poţi să te înfrupţi din ele la nesfârşit, fie că e vorba de mâncare, de filme, de poveşti sau de dragoste.

În replică însă, susţin că pe baza acestei "viziuni" nu poate fi întemeiată o familie. Fiind om trebuie să ştii când să sacrifici savoarea clipei pentru a-ţi determina bine locul tău pe pământ. "Cuibul tău". Cel care trăieşte savurând clipa zi de zi, moare singur. Bine, toţi murim singuri, dar astfel de oameni (cei care se gândesc doar la savoarea clipei) mor părăsiţi de toţi. Pentru că trăirea clipei înseamnă de fapt doar punerea ta în centrul Universului. Nu exişti decât tu, dorinţele şi poftele tale şi starea ta de bine.

Însă oricum ţi-ai trăi viaţa, nu e nimeni în măsură să te judece. Nici măcar Dumnezeu nu judecă pe nimeni. El ne dăruieşte flacăra vieţii şi singurul lucru care contează este lupta noastră de a duce mai departe flacăra. El va scrie în contul nostru asaltul - nimic alceva; dacă vom pierde sau vom câştiga, e treaba Lui, nu a noastră.

Jorge Luis Borges spunea următoarele:

"După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet, şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă.

Şi aşa, omul începe să invete... că sărutările nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui maine este prea nesigur pentru a face planuri... şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros şi omul învaţă şi învaţă... şi cu fiece zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun, înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina ca în final, ele sa nu mai fie aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi care acum s-au dus şi nu mai sunt...

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens.

Dar din păcate, se învaţă doar cu timpul..."

Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai...
Sau, după cum spunea Sf. Augustin "fericirea este să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja"
Bag de seamă că eu nu stiu...

Rămas bun olteni dragi, bine v-am regăsit bucureşteni

"Here I go again on my own
Goin' down the only road I've ever known "

Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce-ţi doreşti, ci să-ţi doreşti ceea ce ai!

Mă gândisem să numesc acest text "Bine te-am regăsit, Bucureşti". Dar de cum am pronunţat această propoziţie în gând, am realiza cât de fadă este pentru mine. Pentru că niciodată n-a contat oraşul. Întotdeauna pentru mine au contat oamenii. Iar în Craiova au rămas atât de puţini oameni dragi!

Dupa cum spuneam într-un text mai vechi, când deja îmi devenise clară iminenta părăsire a capitalei, gândul meu rămăsese la o eventuală întoarcere. Adio, deci pe curând!, aşa încheiam eu acel text.

Indiferent însă de locul în care ne aflăm, noi tot noi rămânem.

O persoană dragă mie îmi spunea, nu demult, că mă leg prea mult de oameni şi locuri pentru un hoinar. Dar cine a spus că hoinarul nu iubeşte oamenii întâlniţi şi locurile prin care trece şi că nu le duce dorul, chiar dacă ştie că multe, ba încă prea multe, nu o să le mai revadă niciodată, fie pentru că nu mai există, fie pentru că nu mai întrezăreşte nici un drum către ele? Dimpotrivă, eu cred că un hoinar este omul cel mai plin de dor, pentru că el cunoaşte mai multe persoane şi vede mai multe locuri în viaţa lui decât orice om "aşezat la casa lui" şi tocmai pentru că nu are nici cea mai vagă idee unde-l va găsi ziua de mâine, astfel nemaiavând nici măcar falsa, dar consolatoarea credinţă că poate merge oricănd să revadă locurile dragi si fiinţele de care îi este dor.

Am în mine fiecare kilometru parcurs, desculţ sau cu bocancii prăfuiţi, precum şi fiecare persoană pe care am cunoscut-o. Tot ţinutul acela verde al poienilor alpine şi crestele albe şi vântul şi câmpurile arse de soare, precum şi pădurile de stejar, fag, mesteacăn sau brad printre care şerpuiau potecile şi drumurile mele. Ştiu toate lucrurile pe care le-am văzut, ştiu ce-am simţit atunci şi toate astea-s ale mele. Nu-s ale mele drumurile prăfuite de la ţară, câmpurile pe care păşteam vacile, livada de pruni înfloriţi, trenurile cu care am călătorit, potecile munţilor, vârfurile atinse şi drumurile asfaltate ale oraşelor în care am locuit, paturile în care am dormit, oamenii pe care i-am ţinut în braţe, animalele care mi-au cucerit sufletul şi toate locurile prin care am trecut la pas, cu încălţările pline de pământul acelor locuri? Aceste lucruri or să ramană mereu la fel.

Şi dacă e să regret ceva în viaţa mea, atunci acest lucru e faptul că într-o zi eu am să mor şi toate acestea, aşa cum le ştiu eu, au să dispara odată cu mine, iar eu n-am să le mai revăd vreodată, n-am să mai simt răcoarea vântului pe faţă sau căldura unei mâini întinse cu prietenie.

Ce-o să se întâmple după ce o să mor?! Ei bine, atunci voi fi mort. Şi tocmai pentru că nu suport gândul acesta, nu mă las să fiu mort până nu voi fi aşa cu adevărat.

Dar să revin la titlu. Acesta e ultimul weekend pe care îl mai petrec în Craiova. Apoi va urma o perioadă de tranziţie de câteva zile, după care voi rămâne stabilit, din nou, în capitală. De data asta cu un serviciu care are un punct comun cu pasiunile mele, anume echipamentul de munte.

Încă nu ştiu unde voi locui, pentru că încă nu mi-am găsit o cameră cu chirie.

Cineva din Craiova, aflând că plec iar în Bucureşti, mi-a zis ca speră să fiu fericit.

"Fericirea la oamenii inteligenţi e cel mai rar lucru pe care l-am văzut vreodată", spunea însă Hemingway în ultimul său roman, neterminat.

"- Încotro?

- Înainte, că înainte era mai bine!"

___________________________________________________

Cei care nu ascultaţi şi melodia de la început, pierdeţi esenţialul acestui text.
Cuvintele subliniate cu verde în acest text sunt linkuri către alte texte.