Si cate multe alte asemenea povesti se consuma zi de zi, in intreaga lume! Este o poveste simpla, insa fara soare, pentru ca acolo soarele nu ajunge niciodata.
Intr-o zi de joi, 9 noiembrie 2006, la sfarsitul unei zile epuizante, am fost asteptat acasa cu planul facut. Eliberarea balconului de tot ceea ce nu ne e necesar si ducerea acelor lucruri in beci. Am fost tare morocanos pentru aceasta misiune – vroiam doar sa ma odihnesc putin, insa chiar si acum inca mai regret ca nu am facut acea ordine pe balcon cu cateva zile mai inainte.
Am facut sase drumuri intre etajul trei (in imobilul din Craiova, orasul meu de bastina) si intrarea in subsolul blocului, carand tot ceea ce era de dus. Apoi, cu mama alaturi, pentru a ma ajuta sa cobor toate acele lucruri in beci, am deschis usa pentru mareata incursiune. In beci, bezna. Leg firele cum stiam ca trebuie, nimic. Cobor la lumina frontalei si descopar ca lumina spre boxa noastra merge, insa in holul principal bezna. Am inceput s aprimesc de la mama mea, printre tevi, toate acele lucruri care trebuiau depozitate. La un moment dat, in bezna ce ma inconjura, mi s-a parut ca am auzit un scancet. Am tacut si am scultat atent – nimic. Am inceput iar sa iau lucrurile trimise jos de mama mea, iar mi s-a parut ca aud ceva. Am facut liniste. Si intradevar, am auzit din nou. Era clar un scancet care se auzea in bezna, dar n-am putut sti ce e. Am ramas nemiscat. Mama m-a ntrebat ce am. Iar acel sunet. Era un mieunat. O pisica in beci. Nu-i problema. Asa ca am continuat treaba. Scancetul insa era sfasietor si putin cam stins. Curiozitatea ma impinge spre boxa din care se auzea. Era bezna totala. Si in lumina frontalei, am vazut pe o teava care era la nivelul cimentului, jos, doi pisoiasi, unul peste altul, care mieunau. Am zambit, insa, indata mi-a disparut zambetul, caci am inteles povestea lor. Erau in agonie. Pisica ii fatase in beci, intr-o lume a intunericului, din care ei mici nu puteau iesi, iar acum, ajunsi la varsta intarcarii, mama lor i-a parasit. Animal fiind, ea nu a realizat ca ei nu au cum sa iasa din beci, sa se hraneasca, sa bea apa (sau poate ca ea a pierit, in lumea de afara). Induiosat, m-am indreptat spre ei. Nu s-au speriat, si m-a surprins asta – crescuti in intuneric, ar fi trebuit sa-i ingrozeasca aparitia mea. Dar ei nu s-au speriat, pentru ca nu mai aveau putere de reactie. Mieunau din cand in cand, stins. Erau unul peste altul, in forma semnului plus. L-am luat pe cel de sus si l-am ridicat si am ramas ingrozit: de atata timp stateau unul peste altul in acea pozitie, incat blanita lor luase forma contactului dintre cele doua trupuri, ba chiar era mai curata decat in rest. Cand l-am asezat jos a cazut, nu s-a putut tine pe picioare, iar pielea a ramas asa cum au format-o degetele mele. Erau deshidratati. Burtica lor era complet goala, lipita la propriu de spate. Celalat, care se afla sub acesta, mieuna stins si abia misca din cap. I-am indemnat sa se miste, dar o faceau de parca se miscau in reluare. Din cand in cand scoteau cate un mieunat stins.
Am dus ce aveam de dus in boxa noastra, am urcat sus si am coborat la ei cu apa, niste carnita si iaurt. Eram sigur ca nu stiu nici sa manance. Dar cand i-am pus cu boticul in iaurt, au inceput sa inghita, insa o faceau ca si cum ar fi supt. Bagau capul pana la urechi in iaurt. Au inghitit si o cantitate infima de carne. Am incercat sa le dau apa, dar n-au baut. Unul din ei, cu iaurt pe bot, intr-o ultima sclipire de speranta, simtind miros de lapte si blana fratiorului, a crezut ca e mama lui, a scos un mieunat ce parea a fi de bucurie si, cu miscari dezmembrate, s-a repezi bucuros spre burtica fratiorului sau, in cautarea mult-doritului lapte matern...
Nu i-am scos afara, ar fi murit sigur, nu stiau sa faca fata lumii de afara. Nici nu stiau ca exista o lume acolo, afara. Acasa nu am putut sa-i iau, motive mult prea obiective, m-as enerva cumplit sa le povestesc. Insa, mi-am propus sa revin zilnic la ei, sa le dau mancare, apa, iar cand se vor inzdraveni si vor putea alerga ca doi pisoiasi mici si jucausi, aveam planul sa-i scoat afara si vedeam eu cum le gaseam un loc in lume.
A doua zi, dupa ce am venit de la serviciu, in drum spre casa am cumparat un litru de lapte. Nimic nu ar fi mai potrivit pentru ei acum, ma gandeam eu. Ajuns acasa, l-am incalzit putin, am luat frontala si am coborat in beci. Am luat cu mine si o cutie de margarina taiata, sa nu fie prea inalta pentru corpul lor slabit, in care sa le pun laptele.
Cand am ajuns in beci, liniste. M-am indreptat spre locul unde erau ei. Lumina frontalei mi-a cazut pe cel care, in seara precedenta fusese cel mai slabit. Era mort, cu boticul intre bucatelele de carne si cu o labuta in iaurt. L-am atins – era rece. Pana si puricii plecasera de pe el, vedeam doar unii intarziati care ieseau dintre firele de par. Nu pot descrie insa ce era in sufletul meu si nici ce e acum, cand imi reamintesc acele clipe. Era asa frumos acel pisoi...
Pe celalat nu l-am gasit. L-am cautat minute in sir, l-am strigai (de parca ar fi stiut de strigat!), nimic. Speram ca poate si-a revenit, ca poate el a mancat iaurtul si a capatat putere sa iasa din beci. Stiu ca sunt doar un visator. O alta varianta frumoasa ar fi ca mama lui a venit si l-a scos cu ea in lume. In acest caz, ar fi mancat carnea pe care le-o adusesem in seara precedenta. Cum ins acarnea era inca acolo, era clar ca nici o pisica nu trecuse prin preajma. Cel mai probabil, zacea si el, mort pe undeva printre materiale de constructii depositate pe acolo, sau pe sub tevi. Am mai trecut si zilele urmatoare prin beci... nimic.
Multe sunt lucrurile cumplite, dar poate printre cele mai cumplite este si acela sa mori de foame si de sete. Sa te stingi incet. Va puteti inchipui asta? In pragul agoniei, ei insa n-au mai disperat. S-au asezat unul peste altul. Sa le fie cald... sa fie impreuna. „Together we stand, divided we fall”, zic cei de la Pink Floyd. Ei uite ca nu e intotdeauna asa!
Am urcat sus, insa nu stiu cum imi era sufletul: incarcat sau pustiit. Seara am petrecut-o in liniste, cu fereastra deschisa, lasand sa intre aerul rece al noptii. Si in fata geamului, aproape gol, stateam asa, golit de ganduri, cu ochii fixati pe o stea, iar auzul meu percepea latraturi de caini, sirene, glasuri confuze.
Plangeam.
Acum stau in fata calculatorului, scriu aceste randuri, beau un ceai negru si ma gandesc ca lumea ar fi mai buna daca ne-am mai gandi, uneori, si la ce ne inconjoara, nu numai la noi...
PS: Stiu ca sunt doar un copil. Cine mai plange astazi pentru un biet pisoi?
________________________________________
Pisoiasii din imagine nu sunt cei despre care am povestit.
