"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.
Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."
In dimineata aia a plouat doar cand am iesit eu din bloc sa merg pana la metrou. In alea doua minute (inca locuiam langa metrou N. Grigorescu), m-a murat oleaca. In metrou sedeam abatut pe scaun, privind in podea, in vreme ce in capul meu se asezau informatiile stranse cu o seara in urma, inainte de culcare, din biblioteca de pe dealurile Olteniei. Zaibarel a fost cel mai profund si-mi dadea inca batai de cap.
Pe la Timpuri Noi linistea in care ma adancisem a fost facuta cioburi. Agitatie, taraboi, oameni care urlau si, la un moment dat, un tata nervos isi trage brutal fetita dupa el si urca in metrou, aruncand peste umar, in spate, cuvinte de ocara si priviri nervoase. O femeie, probabil sotia lui, ramasese pe peron, ezitand si atunci el o indeamna in gura mare sa urce, adresandu-se ei cu referire la altii, nu stiu care:
- Hai, urca! Lasa, ca rezolvam noi! De nu-mi bag eu p#!@ in gatul lor!...
Barbatul era agitat si urla cat de tare putea. In nervii lui, tot brusca biata fetita, care sedea posaca si nu zicea nimic. Sa fi avut in jur de 8 - 10 ani, fata.
- Hai, stai aici!, i-a zis si a impins-o pe fata catre un scaun liber.
Iar el, stand in picioare, la un moment dat a rabufnit catre ea:
- Si sa nu te mai bagi tu, alta data! Intelegi? Ca toate astea pentru tine le fac.
Intre timp, mama fetei se asezase pe scaunul liber de langa ea si si-a asezat mana stanga, linistitor, pe genunchii fetei.
- Intelegi?!, insista tatal sa obtina un raspuns, pe un ton de-acum mai calm.
- Inteleg, a raspuns morocanos fata, evident stanjeninta de privirile calatorilor atintite spre ei.
- Intelegi pe dracu!, a concluzionat tatal, inca fumegand.
Si-atunci fetita si-a ridicat privirea spre el si i-a spus cu convingere:
- Nu, pe ala nu-l inteleg. Am incercat, dar pe dracu' nu pot sa-l inteleg.
............................
A venit statia Unirii, am coborat, iar cand am iesit afara ploaia trecuse. Un curcubeau imi ura buna dimineata.
"...Your world is everything you ever dreamed of If only you could open up your mind an see The beauty that is here"
Afara ploua cu gheata si bate vantul. De cateva ore bune. Citind cum cele doua personaje ale lui Hem' din Gradina Raiului mor de cald pe o plaja din Spania, am simtit nevoia sa ma racoresc putin. Am deschis geamul. Se auzea un fasait continuu creat de boabele marunte de gheata care picau din cer, iar copacii inalti, desfrunziti si imbracati intr-un strat de gheata, trozneau in vreme ce se clatinau in bataia vantului.
Si cum sedeam eu asa, la ora tarzie din noapte, privind afara de la etajul noua spre cerul intunecat al capitalei, luminat ici si colo de surse de lumina mai puternice reflectate in plafonul de nori, in largul spatiu ce se deschidea in fata mea peste parcul IOR, am vazut primul fulger pe anul asta.Si inainte sa-mi treaca uimirea, s-au mai reflectat vreo trei fulgere pe cerul patriei, in cele cinci minute cat m-am zgait pe geam.
N-am auzit niciun tunet, erau prea departe, dar de vazut le-am vazut. 8 februarie 2017, aproximativ ora 3:30 a.m., am consemnat primul fulger pe anul acesta.
Cand eram mic, muream de ciuda ca bunicii plecau la sapa, la camp si pe mine ma lasau acasa. Voiam si eu. Uneori ma luau, dar cand ma palea soarele de pranz, picam lovit de caldura la umbra vreunui nuc (mereu era un nuc salvator, prin preajma). Ma tranteam pe un sac de rafie si dormeam lemn fie pana cand ma trezeau bunicii, sa plecam, fie pana cand ma trezeam plin de furnici sau alte insecte pe sub hainele subtiri, de vara. Amu, cand vad mania asta cu capusele, imi vine sa rad. Si ciuda-mi e ca tinde sa ma prinda si pe mine panica asta.
Ulterior am crescut. As fi voit sa fiu uitat acasa, dar nu se mai intampla asta. Eram om de baza la sapat, la cosit, la cules, la toate cele. Ma uitam pe cer, melancoolic, citind norii de la cornu caprii... Asa am invatat sa prevestesc vremea, dupa forma norilor si dupa cum apune soarele, tot uitandu-ma in fiecare seara, sperand ca noaptea sau ziua urmatoare va ploua.
Am povestit lucruri traite de mine, lucruri auzite. Am povestit ce am facut, ce am vazut, ce mi s-a intamplat. La o adunare de oameni, de prieteni, orice ar spune cineva imi aminteste pe loc o alta poveste care, de cele mai multe ori, cred eu ca ar merita spusa.
Au fost si momente cand nu am avut chef sa povestesc. Cand am preferat sa tac si sa-i ascult pe altii. Am intalnit si oameni ale caror povesti imi placeau atat de mult, incat nu voiam sa ii intrerup.
Au fost si momente cand cei din jur credeau ca am patit ceva, pentru ca am devenit tacut.
Si au fost si momente cand mi s-a cerut sa povestec ceva. "Spune-mi o poveste." "Zi ceva!" "Mai povesteste/-mi ceva".
Rareori insa, mi se cerea sa povestesc despre ceva anume. Mai mereu subiectul povestii era lasat la alegerea mea. Si, uneori, tocmai pentru ca imi era ceva cerut si nu venea de la mine, imi parea ca dintr-o data nu mai stiu nimic demn de a fi povestit.
Dar recent mi-a rasarit un gand, in minte. Daca mi-ar fi cerut cineva sa-i povestesc despre cea mai fericita perioada din viata mea despre care-mi aduc aminte, ce i-as fi povestit?
M-am gandit ceva vreme la aceasta posibila intrebare. Si-ntr-o seara, plimbandu-ma pe afara batut de vantul ala plin de viata si gandindu-ma la o casa incalzita de o soba cu lemne, mi-am dat seama si care ar fi raspunsul.
Cea mai fericita zi din viata mea a fost oricare din zilele cand eram pusti, ma sculam dimineata si nu trebuia sa merg la scoala, ori sa lucrez pamantul la tara. Dimineata imi era intotdeauna foame cand ma trezeam si daca eram la tara adulmecam mirosul satului si roua din iarba si auzeam fiorul vantului prin frunzele nucului din fata casei, daca era vant, iar daca nu era vant auzeam sunetul satului si ascultam primele zgomote ale diminetii. Uneori primul sunet era cantecul unui cocos. Alteori se auzeau cainii latrand sau cate-o vaca mugind in grajdul ei. Adesea se auzeau ratele macaind sau porcii infometati cerandu-si galeata cu laturi si cate-o cioara croncanind in vreme ce survola satul. Si uneori cantecul cucului ajungea pana la mine tocmai din apropiata padure de stejar, in vreme ce eu tineam motanul somnoros in brate si-l mangaiam in timp ce el torcea, alintandu-se.
Dar, ori de cate ori ma trezeam si auzeam primele zgomote ale diminetii si simteam cum ma razbeste foamea si stiam ca nu trebuie sa ma duc nici la scoala si nici la treaba, eram mai fericit ca niciodata.
Cu bune si cu rele, asa cum ai fost anule, asa cum m-am priceput sa te traiesc zi de zi, noapte de noapte, cu toate cele traite, facute, gandite, spuse si auzite, cu tot ceea ce am primit si ceea ce am pierdut, cu tot ceea ce ma bucura in amintire si cu toate cele pe care le regret atat de amarnic si inca ma dor, "2015" iti spun deja "Ramas bun!". Ne vom mai revedea, prin amintirea intamplarilor care merita tinute minte...
I'm thinking of you ("2015")
In my sleep
They're not good thoughts
The worst kind of sad
I've noticed things
Cannot be repaired
When I wake up
I'll be in despair
'Cause I know I've got to say
I know I've got to say
Goodbye
..........
I know I'm gonna look
So so so so bad
But there's no easier way
For me to have to walk away
But I don't want to hear this no more
And I don't want to feel this no more
And I don't want to see this no more
And I don't want to experience this no more
Si-amu gata, plec. Imi fac bagajele, imi iau papornitele si plec. Patru flacai si opt domnite, din care trei sferturi suntem olteni, purcedem la drum, care, cum, cand si cu ce putem, sa incheiem anul asta si sa pasim in urmatorul, impreuna, la poale de Parang. Cu prietenii olteni, la poalele muntelui meu de suflet, cu gandul de a-i calca si pe creste... miroase a vremurile bune, de odinioara. Pentru ca intotdeauna anii trecuti de ceva vreme reprezinta "vremurile bune". Sunt sigur ca peste ani, si despre 2015 voi vorbi ca "despre vremurile bune de odinioara".
Ciudata atractia asta a noastra de a considera mereu mai bun ceea ce a fost, decat ceea ce este.
Chiar daca stim ca nimic nu este mai real decat prezentul.
Poate ca ne teme de realitate. Preferam amintirile a ceea ce a fost odata, amintiri pe care le putem alege si aduce in minte si in suflet in lumina in care vrem noi, spre deosebire de prezent care ne intra in suflet exact in lumina (sau intunericul) in care se scalda.
Atunci cand ajung intr-un oras mare, mult mai mare decat cel in care locuiesc si cu care sunt obisnuit, daca sunt in vizita mereu vad doar lucrurile frumoase, interesante si impresionante. N-am ochi pentru ce nu e in regula. Nu de aia am venit. Sunt in vizita si, poate chiar inconstient, aleg selectiv lucrurile de care sa ma bucur. Atunci cand, insa, ajung intr-un oras mai mare decat ala in care am locuit, cu scopul de a ma muta acolo, de a locui acolo, imi sar in ochi doar lucrurile neplacute.
Imi amintesc de prima mea vizita in capitala. Era prin 2005. Venisem sa-mi cumpar incaltari de munte, ca pe vremea aia nu se gasea asa ceva in Craiova. Am venit dimineata, m-am intors seara. Nu pot sa spun ca eram fascinat dar mi-a placut arhitectura Bulevardului Unirea, Casa Poporului, agitatia de oras mare, confortul metroului ca mijloc de deplasare, numeroasele baruri si posibilitati de distractie, etc. L-am simtit ca fiind un oras zgomotos, dar eram constient ca nu aveam cum sa compar centrul capitalei cu linistitul si tanarul cartier craiovean din care proveneam.
Imi aduc apoi aminte cand am revenit in capitala, cativa ani mai pe urma, cu un vag gand ca as putea sa ma trag si eu spre acest oras unde prietenii mei, in frunte cu fratele meu, deja poposisera. Era a doua oara cand reveneam in capitala si tot ce tin minte de atunci sunt nenumaratii aurolaci de la Gara de Nord si oamenii fara adapost inveliti in trente urat mirositoare, care dormeau chiar pe trotuarul din fata bisericii Sf. Gheorghe, in picioarele trecatorilor ce-si vedeau fara griji de treaba lor. Si ma ingrijorau astfel de lucruri. Ce fel de oameni pot trai intr-un oras, fara sa le pese de semenii lor? Cum sa treci, asa, pur si simplu pe langa un om aflat intr-o stare si o situatie groaznica si nici macar sa nu-l observi?! Intre timp, am aflat. Erau oameni la fel ca mine, cel care sunt azi. La fel ca mine cel care eram si atunci, dar inca nu aflasem. Oameni care s-au obisnuit cu toate astea. Iar obisnuinta exact asta face: te convinge ca un lucru anume, oricum ar fi el, face parte din normalitate, atata vreme cat e mereu acolo, e mereu asa.
„Omul se obisnuieste cu toate, inclusiv cu detentia”, spunea Camus.
Si-mi aduc aminte de prima zi cand veneam in Bucuresti ca viitor locuitor al acestui oras. Trecusera ceva ani de tatonare, eram relativ obisnuit cu capitala. Si desi sunt constient ca am mai scris si povestit asta, nu pot sa nu reiau descrierea sentimentelor cu care am venit atunci spre capitala, avand in vedere ceea ce vreau sa povestesc, in final.
Era o zi de inceput al unei noi situatii in viata mea, dar n-a fost sa fie, insa, cea mai buna zi. Si cat de trist puteam sa fiu, pe atunci! Eram deja angajat in Bucuresti, dar habar nu aveam unde urma sa locuiesc. Si nimeni pe peron, care sa ma astepte. Si nimic din ceea ce ma chemase spre acest oras.
Si imi mai amintesc si drumul cu trenul, din acea zi. Trenul acela care ma transporta de la craiovean la bucurestean. Din locurile cunoscute si dragi, in locurile necunoscute, straine. Desi mersesem de nenumarate ori pe acel drum, atunci il vedeam cu ochii celui plecat de acasa. Vedeam traversele si liniile ferate care alergau inapoi si balariile care cresc pe marginea caii ferate si nimic altceva la care sa te uiti si de care sa-ti aduci aminte. Totul era nou acum si padurile si campurile aratau altfel, precum padurile si campurile pe care nu le stii si daca treceam pe langa o apa era la fel. Era doar o apa necunoscuta si nu ca apa langa care ai trait. Aveam un sentiment ciudat vazand atatea tinuturi noi. Cred ca de fapt aratau la fel ca si locurile in care traisem, dar nu le simteam la fel. Presupun ca fiecare loc cu stejari si plopi cu frunza fosnind arata la fel, dar cand vezi din tren o padure de stejari nu-ti face placere, te face doar sa vrei ca padurea sa fie acolo unde traiesti. Dar atunci nu stiam acest lucru. Credeam ca totul va fi la fel ca acolo unde locuisem, numai ceva mai mare si ca va fi exact la fel si ca va face aceeasi impresie, dar nu era asa. N-aveam nimic de-a face cu locurile astea. Cu dealurile era si mai rau decat cu padurile. Probabil ca toate dealurile din sudul tarii arata la fel, dar stand in vagon si privind pe fereastra vedeam paduri, campuri cultivate si am trecut peste un rau si era foarte interesant si apoi am trecut pe langa niste dealuri si o casa si o padure dincolo de ele si erau aceleasi dealuri, dar aratau altfel si totul era putin mai altfel. Sunt constient, desigur, ca dealurile pe langa care trece calea ferata nu pot fi la fel. Dar nu era asa cum credeam ca avea sa fie. Aerul era placut, fereastra fiind deschisa si imi amintesc ca mi s-a facut foame. Era o zi frumoasa, de inceput de vara.
Cand am ajuns in Gara de Nord, nu ma astepta nimeni. Eram cu bagajul dupa mine, dar habar nu aveam unde ma va prinde ziua de maine. Atunci, ma indreptam spre fratele meu. Pe vremea aia, ei locuiau intr-o garsoniera. Aveam si eu un loc pe un fotoliu extensibil, dar ma simteam un intrus in intimitatea lor.
Si cu ganduri nu tocmai potrivite pentru prima zi intr-un oras nou, pentru prima zi din restul vietii mele, m-am tarat spre peronul metroului. Acolo, am zarit o fata imbracata in haine predominant negre, cu diverse taieturi si rupturi pe ele (nu mai tin minte daca erau in ton cu moda sau doar erau vechi), cu parul saten, atarnandu-i drept peste umeri. Se clatina putin. M-a vazut si s-a indreptat direct spre mine, din toti oamenii care erau pe peron. Si atunci, venind spre mine, nu banuiam ca o sa aduca cu ea acea intamplare de „bun venit” intr-un loc nou, menita sa-ti zdruncine intreaga incredere in faptul ca, venind aici, ai luat o decizie buna. Avea ochii rosii si cu cearcane cum nu vazusem in viata mea. Si o privire... lunatica.
Mi-a cerut o tigara. I-am zis ca nu fumez. Apoi mi-a zis, aplecandu-se putin spre mine:
- „Da-mi si mie o suta de mii.”
Pe vremea aia inca se mai spunea asa la zece lei.
M-am uitat uimit la ea. Ma gandeam: „ia uite-o si pe asta, cum imi cere bani de parca mi-ar fi ruda sau prietena!”
- „N-am”, i-am raspun eu, morocanos.
Si atunci ea s-a aplecat spre mine, m-a privit ca si cum urma sa-mi spuna un secret si mi-a zis:
- „Da-mi, ma! Hai ca ti-o sug, daca-mi dai!”
M-am uitat la ea, incremenit. Probabil ma asteptam mai degraba sa sara cineva la mine si sa ma jefuiasca, decat la o asa replica. M-am aplecat, mi-am luat bagajul lasat jos si am plecat, intorcandu-i spatele fara o vorba. Ea a facut cativa pasi in urma mea si m-a prins de mana. M-am oprit si m-am intors. Am privit-o drept in fata cu o figura impietrita. Sunt sigur ca pe chipul meu nu se putea gasi nici urma de simpatie, empatie, respect, compasiune... sau macar mila. Poate doar lehamite. Poate nici macar atat!
Lovita de acea privire, a mai ingaimat doar atat:
- „De ce nu vrei?”
Nu stiu daca ma intreba de ce nu vreau sa-i dau bani sau... Dar stiu ca i-am intors spatele cu hotarare si m-am indepartat de ea fara niciun strop de compasiune. Nici n-am mai cautat-o cu privirea, sa vad ce mai face.
Eram convins ca fiecare om este responsabil de situatia in care se afla si nu aveam compasiune pentru mizeria din viata altora. Nu eram deloc constient, pe atunci, de cat de norocos eram eu, de fapt, prin comparatie cu altii. La fel ca intr-un oras nou unde urma sa locuiesc, vedeam in viata mea doar ceea ce era neplacut, nicidecum acele lucruri care reprezentatu un adevarat noroc al sortii. Si bineinteles ca imi comparam viata cu a celor pe care ii invidiam, nu cu a celor mai nenorociti decat mine.
Spatele meu intors si indepartarea hotarata de atunci, fara niciun strop de compasiune, fara macar sa fiu capabil sa compatimesc un om aflat pe drumul pierzaniei, a fost primul pas pe care l-am facut intru devenirea respectabilului locuitor al unui oras, care intoarce privirea spre copacul cu frunze galbene din stanga si-i zambeste toamnei, in vreme ce in dreapta un seaman sau alta fiinta sufera, se chinuie, se afla in mizerie sau agonie.
Si apoi pozez acel copac frumos, cu frunze ruginite, il postez pe Facebook si zambind va anunt ca a venit toamna.
Azi n-a fost o zi stralucita pentru mine, e limpede. Si probabil ca ar fi fost una care ar fi disparut repede din memoria mea, de n-ar fi fost intamplarea de cand am plecat de la magazin sa-mi iau mancare.
La cateva ore dupa pranz, prinzand un moment de liniste la magazin, am lipit un afis pe geam cu "revin in 10 minute", am mentionat si intervalul orar si am lasat si numarul de telefon si m-am dus grabit sa-mi iau ceva de mancare, ca-mi ghioraiau matele. Am mers la acelasi impinge tava la care ma tot duc mereu unde, la fel ca la KFC, pe vremea aia ma asteptam sa primesc vreun premiu de fidelizare din clipa in clipa si, ajungand acolo, m-am zgait la mancaruri. Oferta nu era prea vasta. M-am hotarat sa cumpar o portie de mancare de conopida cu pui, la pachet. Am spus ce doresc, mi s-a pus o portie intr-o caserola din aia in care primesti de obicei friptura cu cartofi prajiti si ma uitam putin chioras, ca mancarea aia de conopida era al naibii de zemoasa si nu-mi inchipuiam cum voi ajunge cu ea la magazin fara sa vars toata zeama din ea. Si pusese cam un polonic de zeama din aia...
M-am indreptat spre casierie, cea care ma servise a spus pretul, iar don'soara de la casa de marcat, a carei singura sarcina, din ce am observat, era doar sa incaseze banii si sa dea rest, mi-a luat banii si mi-a dat restul de doi lei, dupa cat spusese femeia care ma servise, iar eu am ramas protapit acolo, asteptandu-mi portia care fusese pusa oleaca la incalzit. Dupa ce s-a incalzi, femeia care servea a scos-o din cuptorul cu microunde, a adus-o si a pus-o pe tejghea. Apoi a plecat sa-i serveasca pe altii. Mie mi s-a parut evident ca a lasat acolo caserola pentru ca domnisoara care imi luase banii sa o puna intr-o punguta, sa-mi dea niste tacamuri de plastic, pe care le cerusem si niste servetele, iar apoi eu sa-mi iau frumusel talpasita de acolo. Dar don'soara se uita la mine senina, dar cu mintea evident in alta parte si m-a intreabat:
- "Cat?"
- "Cat, ce?!"
- "Cat costa?"
- "Ce anume?!", am intrebat eu si mai mirat.
Si-a dat ochii peste cap si s-a dus cu un mers plictisit si strengaresc spre cea care ma servise si a intreabat-o cat are sa imi ia. Femeia aia, mirata ca si mine, a intreabat-o:
- "Ce sa-i iei?". Pulsul, m-am gandit eu. - "Offff", si-a dat don'soara ochii peste cap si a batut din picior, ca nu se putea intelege cu nimeni. "Banii, cat trebuie sa plateasca?"
- "Pentru ce?"
- "Pentru ce-a cumparat!"
- "Pai da' i-ai luat banii".
- "Cum sa-i iau?".
- "I-ai luat, ma. Nu i-ai dat tu rest doi lei?".
- "Ba da".
- "Pai si pentru ce i-ai dat restul ala?", a intreabat-o curioasa femeia.
- "Aaaaaa", se lumineaza don'soara si revine la locul ei de la tejghea.
Apoi m-a privit la fel de senina ca la inceput si mai ca nu m-a intreabat "acum ce mai vrei?". Dar a observat caserola alba pe tejghea si s-a lamurit singura ca asteptam sa mi-o aseze intr-o punga, sa-mi dea tacamurile si sa o sterg de acolo, ca eram lesinat de foame. Si odata dumirita, a apucat caserola de parca in ea ar fi fost o bucata mare de mamaliga, din aia zdravana, din faina macinata la moara in sat de-o tai cu ata, si a apleacat-o bine intr-o parte. Am strans buzele, inchipuindu-mi zemosenia din interior cum s-a imprastiat prin toata caserola si zarind surplusul cum a tasnit pe marginile caserolei pe tejghea si pe antebratul don'soarei. Ea a ramas cu mana blocata si s-a uitat la mine de parca eu as fi fost de vina, ca nu i-am spus ce e in caserola. Apoi a lasat caserola pe tejghea, a ridicat mana si a miroasit zeama de pe antebrat. Apoi a gustat cu limba si a spus: "conopida". Si s-a uitat la mine de parca ar fi asteptat felicitari ca a ghicit. Vazand ca n-are cu cine, a luat o punga, a pus in ea caserola pitrocita bine, manjita peste tot de zeama, a sters ce cursese pe tejghea, mi-a dat tacamaurile si m-a invitat sa-mi vad de drum, urandu-mi sa am pofta.
Am iesit si am pornit hotarat spre magazin. Mi-era si foame, ma gandeam si la posibilitatea sa fie cineva in fata magazinului care sa astepte, asa ca aveam mersul intins. Mergeam pe trotuar, la umbra si in fata mea, o alta domnita inainta cam la fel de hotarat ca si mine, ca m-am si gandit daca si ei i-o fi foame. Imbracata sumar, in niste colanti trei sferturi gri si foarte elastici si subtiri si un maieu alb cu diverse semne negre pe el, dar maieul ala era cam la fel de lung cat o bustiera, cu mentiunea ca era larg. In picioare avea tenesi gri cu floricele si sireturi albe. Un siret era deschis. Si ea mergea zorita in fata mea, eu la cativa metri in urma ei, fiecare cu treburile lui si am vazut un grup de vreo patru persoane care veneau din sens opus pe trotuar si m-am gandit ca o sa se aglomereze trotuarul si, ca sa nu-mi pierd elanul, am decis sa cobor de pe trotuar pe carosabil, pe linia de tramvai ca sa-mi urmez calea nestingherit. Am vazut ca si don'soara din fata avea aceeasi intentie. Si cum ma indreptam eu hotarat spre carosabil, m-am uitat pret de o secunda inapoi, fara sa ma opresc din mers, sa nu vina vreun tramvai si ghinionul a facut ca fix in secunda aia, fata care era in fata mea la mai putin de doi metri distanta si cu aproximativ aceeasi viteza de deplasare ca a mea, sa se opreasca brusc, pe loc si sa se aplece imediat sa-si lege siretul pe care-l observase deschis, dar s-a aplecat intr-un fel nemaivazut de mine, adica doar din mijloc, fara sa indoaie genunchii, ramanand cu fundul in sus la aceeasi distanta fata de sol ca atunci cand sedea in picioare. Si cum eu eram cu privirea in spate, dupa tramvai, nu am vazut-o ca s-a oprit si nici n-am intuit aceasta posibilitate, asa ca, urmandu-mi directia, m-am infipt cu... cu mijlocul meu si cu toata viteza mea de deplasare, fix in fundul domnisoarei. Avand ceva viteza, am impins-o pana pe linia de tramvai, ca o si vedeam cum s-a dus pana acolo pasind cu mainile si picioarele pe asfalt, in aceeasi pozitie nefireasca, iar eu si de surprindere si din cauza impactului, era cat pe ce sa ma prabusesc peste ea. In zbaterile mele de a-mi recapata echilibrul, mi-a zburat si punga din mana cu mancare cu tot. De fapt, i s-au rupt manerele subtiri. Faza asta a durat mai putin de doua secunde. Revenindu-mi si inca aproape calare pe domnita, m-am dat la o parte si mi-am cerut scuze, pregatit fiind insa sa ma apar de posete, umbrele, gheare si orice ar fi putut porni dinspre ea, spre mine. Vazand-o insa ca era mai mult nedumerita decat nervoasa, am ajutat-o sa se adune, continuand sa-mi cer scuze, explicandu-i ca ma uitam sa nu vina tramvaiul fix in clipa cand ea s-a oprit, fara de veste. A mormait un "mda...", dar a continuat sa se uite nedumerita la mine si in jur. Apoi s-a scuturat pe maini, si-a legat siretul si a plecat mai departe fara sa mai zica nimic, insa cu o viteza ceva mai scazuta.
Eu m-am dus spre caserola mea cu mancare. Era manjita toata de zeama aia, insa nu se deschisese. Am desfacut-o eu si am vazut ca inauntru mai ramasesera doar bucata de carne de pui si bucatile de conopida. Zeama disparuse cu totul. Punga era ferfenita si naclaita toata. Am sters cu servetelul cat am putut din caserola, am aruncat punga la gunoi si am plecat cu ea in mana, spre magazin. Painea n-am mai gasit-o. Nu stiu daca a zburat pe undeva pe unde n-am vazut-o eu, ori a uitat sa mi-o puna in punga don'soara de la impinge tava.
Mergand spre magazin, cand am trecut prin fata Bancii Transilvania, in spatele geamului de la intrare, am vazut-o pe femeia de la paza, in pozitie de drepti si cu mainile la spate, in uniforma ei de lucru, cum ma urmarea cu privirea, zambind sugubat.
Cand am ajuns la magazin, m-am bucurat ca nu era nimeni care sa astepte. Mi-era o foame!...
Vineri seara facusem macaroane cu branza. Dupa aceasta operatiune, bucataria arata de parca as fi gatit cel putin patru feluri de mancare pentru minim un botez, daca nu chiar o nunta.
Cand m-am trezit sambata si m-am uitat la cum arata bucataria, am decis ca mi-ar face bine o plimbare. Si cum tot era si fratele meu cu familia si cu mama prin parcul din fata geamului meu, adica IOR, am zis sa beneficiez de plimbarea benefica. Si cum era soare, mi-am zis ca dupa accidentul din 9 octombrie, acum, ca mana dadea semne evidente de ameliorare, sa incerc sa vad daca sunt in stare de ceva cu bicicleta.
Am gasit-o pe balcon. Asta a fost partea simpla. Apoi am constatat ca roata din fata e dezumflata. M-am dus dupa pompa. In cutia cu cele necesare pentru bicicleta erau toate draciile posibile si imposibile, numai pompa nu. M-am apucat s-o caut febril. Cautarea m-a scos din sarite. Rau de tot. Ma gandeam ca mai bine ma apucam sa spal vasele in bucatarie. Dar ii zisesem fratelui meu ca o sa ies si eu si o sa ne vedem in parc. Iar nepotica tragea sa adoarma. Si daca adormea, ei plecau. Am cautat si mai abitir pompa. Sufletul! M-am lasat pagubas. Am rezemat... am trantit bicicleta cu naduf de perete, mi-am scos manusile, am dat cu ele in peretele din fata si m-am dus sa pun la locul ei casca pe care o scosesem pentru aventura. Locul castii era peste o cutie in care se afla toate camerele de bicicleta intepate si care-si asteapta randul sa fie vulcanizate. Si m-am gandit: "Ei, sa nu-mi spui...?!" Am deschis cutia cu camerele intepate si pompa era deasupra.
Am umflat roata. Mi-am pus manusile pe maini, buff-ul pe cap si am plecat uitand complet de casca. Dupa ce am bagat cu greu bicicleta in lift, mi-am amintit de ea. "Sa fie sanatoasa. N-am de gand sa cad azi!"
Afara era cald si soare. Adia putin vantul. In fata blocului, m-am urcat pe bicicleta. Pentru prima data dupa 9 octombrie 2014. Si lucrurile au mers ca unse. Am ajuns in parc. Mi-am dat seama ca o sa fie o placere sa pedalez pe acolo! Nu exista metru patrat de alee sa nu fie ocupat de vreo persoana. M-am intalnit cu familia. Am descalecat si am stat la taclale. Multa vreme. Era soare, placut si in castanii de deasupra se tot auzea ceva trosnind. Nu stiu daca era vreo pasare, sau vreo veverita care rontaia ceva.
M-am hotarat sa testez de ce e in stare mana mea. Acolo, la intrare, era un mic deal.
Am incalecat bicicleta si am pornit, parasind aleea. Direct pe iarba, prin santuri si hartoape. La deal. Apoi, abrupt, la vale. Mai tare sau cu frana activa. Am si franat pe coborari, usurel. Mana rezista mai bine decat coafura. Eram multumit. Am urcat din nou acel delulet. Un grup de biciclisti erau asezati pe iarba, cu bicicletele trantite langa ei si beau bere.
Blocurile pe care le vedeam peste varfurile copacilor desfrunziti, pareau ca motaie. Niciun efort de imaginatie nu mi-a permis sa vad in ele vreo licarire divina. Dupa o vreme, am realizat ca ma oprisem. Am hotarat sa raman unde eram pana ma plictiseam si m-am considerat fericit ca puteam face asta. Ma gandema ca intr-un astfel de loc, daca as vrea, n-as putea ramane vreo cinci-sase zile, fara sa trezesc suspiciunea cuiva. Asta era diferenta intre natura artificiala si cea naturala. Pe munte, as fi putut ramane unde doream, cat vroiam. Asta-i meritul Naturii. E adevarat ca, daca e agresata, Natura reactioneaza crud si fara regrete, dar, pe de alta parte, este lipsita de orice perfidie, din moment ce atitudinea ei e aceeasi fata de oricine ar sacai-o. Probabil ca exista un mare numar de oameni care ar putea alege impartial intre Putin si Obama, dar numai Natura poate, cu o rece indiferenta, sa reduca la zero puterea oricarui om din toate timpurile. Forta ei este mult asupra atingerii corupatoare a acestei lumi si ea priveste de sus, cu absoluta impartialitate, din locul de judecata pe care si l-a stabilit departe, in infinit. Societatea bodogane mereu despre cinste si dreptate. Daca intr-adevar ar da importanta acestor lucruri, atunci ar face bine sa ucida zilnic cateva duzini de tirani si criminali si sa utilizeze hoiturile lor pentru a fertiliza numeroasele gradini de flori.
Mi-am dat seama ca gandurile-mi luasera o intorsatura grava. Si ca ma si plictisisem in acel loc. Asa ca am plecat. Am revenit la ai mei. Mama, infofolita bine, sedea pe o banca, la soare si se plangea de cat de frig e. Si tot bodoganea ca e prea dezbracata fetita. Dar nepotica n-o auzea. Isi vedea de jocurile ei. Nu-i era frig. Si nici somn. Treceau minutele, orele si somnul prezis refuza sa-si faca simtita prezenta.
Un pusti s-a asezat langa mama mea, pe banca, nu inainte de a o intreba daca poate sa se aseze. Celelate banci erau libere. Eu sprijineam bicicleta, doi metri mai incolo. S-a aplecat pustiul sub banca si a scos din maneca, unde-l tinea ascuns, un telefon. Apoi, odata ce l-a adus la lumina, sub banca, s-a ridicat si i-a aratat telefonul mamei mele si a intrebat-o daca e al ei telefonul, ca l-a gasit sub banca. "Aoleu!", reactioneaza mama mea si intinde mana spre telefon, asezandu-si ochelarii pe nas si zicand "stai sa ma uit". Pustiul spune: "e al meu". Mama continua: "stai, sa vad, poate e al baiatului, da-mi sa ma uit" si pune mana pe telefon. Pustiul trage de el, oleaca panicat: "Nu, e al meu, l-am scos din buzunar." Mama nu l-a intrebat: "si atunci de ce mi-ai zis ca era pe jos?". Cand si-a eliberat telefonul, pustiu a plecat. S-a intalnit cu un ciopor de alti pusti care erau la cativa metri mai incolo. "Ce-a zis, ma?", a intrebat unul. N-am auzit ce-a raspuns, dar au plecat toti in tacere. N-am inteles ce-a vrut sa faca!
Sedeam sprijinint de bicicleta si ma uitam la copiii care se jucau intr-un loc special amenajat. Langa mine, tatal unui baietel a aruncat in iarba un muc de tigara si apoi si-a luat copilul pe umeri. Din mucul aruncat in iarba, suvita de fum cladea forma unui dragon cu coada lunga ce se indrepta rapid spre stramosii sai, in eternitate. Agale, am pornit spre casa. Eram multumit. Cotul nu m-a jenat deloc. Continua sa fie soare. Un motan bagabont motaia in gradina din fata blocului. Pe langa gardul viu din stanga, alerga o pisica tarcata cu un soarece in gura. Doar ce il prinsese. Din gura pisicii iesea doar coada soricelului si picioarele din spate, care tremurau spasmodic. O familie de vrabii ciripeau agitate intre crengutele gardului viu. Am urcat cu liftul si am intrat in casa. Bucataria arata la fel. Trebuia sa ma apuc sa spal vasele. Trebuia. Niciodata nu mi-a placut acest cuvant: "trebuie".
Dar, ce sa-i faci? Lucrurile nu sunt niciodata cum am vrea noi sa fie. Asa ca "trebuie" sa le luam ca atare.
