"Suntem trecători! Dar ştim, în trecerea noastră, să săpăm urme adânci în sufletele unor străini."
Nu scriu aici pentru că vreau să zgudui sau să impresionez lumea cu ideile mele... scriu doar pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce se află în mine, la un moment dat. Peste ani, cuvintele mele de aici îmi vor arăta calea pe care am mers.

Sau, cum spunea Bernanos: "Nu știu pentru cine scriu, dar știu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o odată: în ochii copilului care am fost."

sâmbătă, 30 octombrie 2010

De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

"- De ce ţipă oamenii, când sunt supăraţi?
- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, răspunse cineva.
- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine?
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încearcă altcineva.
- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Niciunul dintre răspunsurile primite nu fu considerat mulţumitor.
Atunci veni lamurirea:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul, când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înteleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe se iubesc - au inimile apropiate.
Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă. Nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere."
"A învăţa că în viaţă mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia, ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil".

joi, 28 octombrie 2010

Aerian (irecuperabil)



***
Spuneam intr-un post mai vechi ca seaman cu un personaj (clic pt detalii) interpretat de Malaele. Au fost voci care mi-au luat apararea in fata mea si au zis ca nu sunt chiar asa. Ei bine, fac o concesie. Chiar asa poate n-oi fi. Dar cu asta, tot seaman!

Sa exemplific.
Ieri, daca-mi aduc bine aminte... nu, ieri nu-mi aduc aminte. Alaltaieri... Chiar, cand a fost alaltaieri?
Alaltaieri, adica luni (azi e joi - n.a.), cum stam eu in fapt de seara, am inceput sa-mi fac planul in minte pentru lucrurile "de facut" pentru a doua zi. Indeletnicire care-mi e tare placuta in fiecare seara, desi e complet inutila, acest lucru demonstrandu-l de fiecare data implinirea zilei planuite, in care nici macar nu-mi mai amintesc ce planuisem de cu seara. Dar e placut sa stau seara cu paharul in mana si sa ma gandesc si sa planuiesc ce am de facut maine - acest lucru imi da asa, o stare de bine, ca si cum eu insumi as detine fraiele proprie-mi vieti. Si e cu atat mai placut sa nu-mi mai amintesc mare lucru din aceste planuri a doua zi si lucruri neprevazute sa fac sau sa mi se intample.
Sa revin la ziua de luni... la seara de luni. Planuiam ce voi face a doua zi. Am mai zis asta. Si printre planurile mele de a doua zi, din care nu-mi mai amintesc niciunul (doar cel despre care urmeaza sa va vorbesc mi-l amintesc, motivele acestei amintiri le veti intelege), era si acela ca dupa serviciu sa trec pe acasa pe la fratele meu (el fiind plecat la poale de Everest) si sa-i implinesc rugamintea, aceea ca din cand in cand sa mai trec pe la el sa vad daca totul e ok, daca n-a mai bubuit vreo teava, ceva si sa ud si florile. Se implinise o saptamana de cand nu trecusem. Si am adormit cu planul in minte.
Fratele meu sta la un capat al capitalei, eu la celalat. Dar e metrou direct intre mine si el, distanta putand fi strabatuta intr-o juma' de ora. Chiar la mijlocul distantei, se afla magazinul Craimont, unde lucrez. Si planul s-a intiparit asa bine in mintea mea (merg la lucru, seara cand termin merg spre fratele meu, arunc un ochi pe acolo sa vad ce si cum, apoi ma intorc ca e metrou direct), incat am pornit spre lucru cu el in cap. Ziua a trecut fara nimic special fata de ceea ce e deja obisnuit, intr-un magazin cu echipament montan intrand si tot felul de gura casca care in acea zi de marti imi amintesc in mod deosebit ca m-au intrebat, pe rand, de maturi, tacamuri (de bucatarie, nu de camping), crema de pantofi, ulei de artar, suport si papuci de casa. I-am zis intr-o zi colegei mele ca e mare pacat ca nu notam undeva toate tampeniile care ni se cer. Intr-o zi sigur le vom uita pe multe dintre ele. De fapt, multe cred ca deja le-am uitat. Raman in top momentele cand am fost intrebati de "papuse gonflabile", in repetate randuri piese de dacie - un client chiar mentionand ca ar trebui sa avem ca "se cauta si nu se gasesc", fete de perna, prezervative, aparate de tantari, suport pentru televizor (din ala de prins in perete), aragaz cu 2 ochiuri pentru gatit la el, in bucatarie si lista continua, dar eu revin la ce aveam de zis.
Cand a venit seara mi-am luat ramas bun de la colega mea si am pornit spre fratele meu. Pe drum, m-am gandit sa fac un mic ocol pe la Carturesti, ca mi se facuse pofta de un anume ceai si vroiam sa vad daca au. Nu aveau. Dar am cascat gura suficient pe acolo, pana m-a luat cascatul, semn clar ca nu mai aveam chef sa ajung la fratele meu. Bun, nu-i problema, trec maine seara. Ma intorc spre Universitate de unde urma sa iau metroul. Inca ma mai intrebam daca sa ma duc, sa nu ma duc... pana la Unirii m-am tot gandit. Acolo, pe culoarul de transfer intre magistrale, ma hotarasc definitiv sa merg acasa. Si cum mergeam asa, agale, cu castile pe urechi, am o sclipire de geniu: "Ma, da' eu am luat cheile de la magazin?" Ma verific prin buzunare si fac spume - constat ca am uitat cheile la magazin. Imi trag o palma si, asta e, ma intorc spre magazin, ca n-am cu ce sa intru in casa si nici cu ce sa deschid magazinul a doua zi dimineata. Ma uit la ceas sa fiu sigur ca o mai prind pe colega mea - e timp! Si cum merg eu spre serviciu, ma luminez dintr-o data! Si fara sa ma mai pot abtine, ma bufneste un ras in hohote, in toata marea aceea de oameni. M-am oprit chiar oleaca, sa-mi acord timpul binemeritat pentru ras.
Si mi-am amintit expresia din Morometii: "Unde mergem noi, ma tata?!".
Chiar asa, unde ma duceam eu? Plecasem spre fratele meu. Da, asta stiu, asta imi amintisem ca planuisem de cu seara. Dar cheia?! Cheia de la apartamentul fratelui meu? Bineinteles ca nici prin cap nu-mi trecuse dimineata sa o iau la mine. Si abia acum, dupa ce plecasem hotarat spre fratele meu, am realizat ca n-am cheia
Intr-un fel, providenta a tinut cu mine. M-a invartit prin libraria si ceaineria aia suficient cat sa mi se mai adune bruma de constientizare a prezentului, sa realizez ca am uitat cheia la magazin, mentinandu-ma cat de cat in apropiere, ferindu-ma de dezastrul de a descoperi acest lucru dupa ce pleca colega mea de la magazin, ramanand fara cheie si cu doua mari semne de intrebare: unde dorm in noaptea asta si cu ce deschid magazinul maine? Dar, cel mai important, m-a ferit de momentul penibil cand, ajuns in fata blocului fratelui meu, as fi ramas statuie descoperind ca nici prin cap nu mi-a trecut ca pentru a intra la el, in lipsa lui, imi trebuie cheia.
Sa nu mai zic ca am acasa la mine doua randuri de chei de la usa blocului si usa apartamentului sau.
Astea fiind zise, raman la concluzia mea ca e pierdere de vreme sa planuiesc seara ce voi face a doua zi. Daca nici macar seara, cand planuiam aceste lucruri, nu m-am gandit ca-mi trebuie si cheie... asta nu intra in planurile mele!

Stiintologii au demonstrat ca 80% din lucrurile noi pe care le invata, le vede sau le aude un om intr-o zi, le uita. Ce te faci insa, atunci cand acest procent de 80% contine si lucrurile importante pe care, daca ai putea, ai vrea sa nu le uiti? De exemplu ce-ai planuit aseara pentru azi, ce ti-a povestit persoana draga, ce ti-a soptit, unde stai, cum te cheama, daca ai sau nu copii...

"Uit!... Uit!"

 "Doamne, Doamne, ce ti-e si cu zilele omului, stii? Cand le ai, le ai... cand nu mai poti, nu stii ce sa faci cu ele. "

joi, 14 octombrie 2010

Sezonul căderii...

Nu am niciun cuvânt de adăugat în plus, mai mult decât melodia şi imaginile. Un colaj perfect pentru mine, care conţine una din melodiile favorite şi unul din filmele pe care le-am îndrăgit cel mai mult.
Melodia îmi defineşte starea de spirit, iar filmul, într-un fel, mă caracterizează.



Cu fiecare cădere devin tot mai puternic datorită efortului depus pentru a mă ridica.
Uneori cad şi poate că e mai bine aşa. Dacă frunzele n-ar pica toamna, n-ar mai înmuguri proaspete, primăvară.